“I am sick of all this but I don’t know it yet”
deschizi cateodata folderele alea care au functionalitatea unui furtun cu care alimentezi promo-explicatii si clarificari de viziuni si gasesti: “I do not believe in a “we deserve each other” kind of thing, not in a matter of offside matchmaking game.” well, I do, intr-o maniera de “melancolie, nostalgie, ironie”. si poti spune asta despre fiecare. si mai cred in serile cand te duci sa vorbesti la telefon din camera vecina, ca si cum te-ai ieftini brusc la “roxanne, you don’t have to wear that dress tonight” si cineva intra peste tine si arunca cea mai marunta moneda in circulatie in palaria ta de carnaval, inchiriata din recuzita vreunui teatru de strada. si apoi, fiindca gestul asta n-a avut nici pe departe aura lui “a penny for your thoughts”, vocea ta explodeaza in cele mai agresive culori de windows media player visualiser si e stearsa de radiera unui corp care nu mai stie sa-ti vorbeasca. asa ca alergi sarind treptele ca sa ajungi intr-un loc plin de o civilizatie in care nimeni nu te va atinge vreodata.
incordarea umarului si a genunchiului la apropierea cuiva, cum e iarna cand te asezi in metrou si hainele sunt prea groase, prea voluminoase ca sa poti evita atingerea, odioasa si dorita tocmai pentru ca vrei sa ti se inflitreze subcutanat o repulsie micuta si ondulata ca un vierme de matase. cum apare apoi, intr-un alt cadru, carnea overdone a unei seri aproape vechi in care cineva iti spune o poveste de dragoste cu genunchii tai ca special guest stars. the king-size bullshit with the nice cheap bordeaux next to it. cum consumi lucrurile astea pana la ultimul oscior al amintirii. rememorarile care se intorc scrasnite, goale de emotie, asa ca esti incapabila sa recrutezi noi exprimari pentru ele si te inconjori cu citate ca intr-o harta de judet meschin. ca intr-o esarfa turcoise, cu sclipici, pe care o porti pe dos, sa nu se vada.
cum ai avut un vis povestit si repovestit in care te afli intr-un cort si ca-ntr-un scenariu de thriller trebuie sa dezgropi de prin podea un telefon retro la care urma sa sune cineva de o importanta cruciala pentru tot manifestul vietii tale de la momentul ala incolo, si sapai un mic tunel prin care scormoneai cu palma cu aceeasi senzatie curios-semigretoasa de dupa deschiderea unui fermoar, gaseai aparatul si exact cand suna si urma sa spui “alo” aparea figura lui m., manioasa, printr-o fereastra de plastic. si venea frica, intra in genunchii miscati tot mai greu, ca intr-o artroscleroza prematura, si nu mai raspundeai.
“si flacari mici, schimbatoare, pe cartile groase, legate frumos, infundate in pereti”
si o melodie cu intrebari inutile.
cadavre (pas) exquis& vise simpluţe
singurul moment fain la facultate în săptămâna care a trecut, la cursul Simonei Popescu, să scriem despre un vis avut& un vis inventat. eu cu visul meu plasat în ceva cadru care semăna mult cu cel de la gărâna jazz festival din vară, numai că la mine în vis totul era gri, diverse nuanţe, dar greu pe chestia asta monocromă să deosebeşti obiectele. anyway, cum apărea apoi dintr-o dată pe scenă un personaj şi totul se vedea mai clar, cu contururi groase, aproape deranjante, şi vedeam că “the singer” este frida kahlo (ştiu, devine boring să mă refer la ea de atâtea ori), eu şi friends contrariaţi că trăieşte şi de ce cântă, nu mai pictează?etc., o zăpăceală oricum. (explicaţie – dorinţa mea de lucruri mindblowing care nu se întâmplă niciodată?)
şi visul inventat, fiindcă în drum spre facultate, ieşind din pasajul de la universitate, avusesem o senzaţie aiurea (de oboseală şi de absent-minded ce sunt) că nu regăsesc spaţiul cunoscut de acolo, ci ies de fapt în ceva loc reprezentat doar prin culorile mov, verde şi alb, fără limite precise, fără pereţi or anything else, doar un spaţiu gol. mi-au trebuit câteva secunde bune ca să-mi dau seama că pentru asta nu-i de vină decât bannerul ăla stupid de pe universitate, cu dero nuştiucare, de care dădusem cu ochii şi ale cărui culori se extinseseră peste tot ce vedeam. aşa că am inventat un vis cu chestia asta.
şi o minidiscuţie despre subconştientul “cinstit”, care-ţi livrează într-o formă simplistă, uşor explicabilă feedback-uri la problemele tale “spinoase”, şi pe de altă parte subconştientul protector, care ascunde realul sub simboluri complicate.
cât de simplu şi aproape plictisitor visez eu lately, sub aspectul ăsta. mai sinceră cu mine?de urmărit.
tot la curs, un “cadavru” reminding me de perioada naivă a olimpiadelor naţionale şi a taberelor “de creaţie” când ne strângeam în grupuleţe străduindu-ne să facem să apară ceva cât mai sofisticat sau amuzant.
de data asta, ceva la care puteai să râzi (cumva). colegii mei, motive de uimire neîntreruptă.
