safety exit

iulie 21, 2008 at 07:51 (texte sau aşa ceva) (, , , )

 stau înaintea ta ca un perete spălat pentru o nouă văruială

străvezie, ca după o externare, ca să râzi că par mult mai bătrână

mi-am dărâmat cămăruţele construite din cutii de conserve

şi uneltele de plastic ale plăcerilor ruşinoase

sunt oarecum alături de alţii dar

acum toate obiceiurile noastre calde şi aromate par

bucăţi de carne recongelate de prea multe ori

fandăm ca la duel, apoi eu îndrept arma tot spre mine

sperând să obţin aplauze, dar tu ştii că

locul meu e întotdeauna lângă ieşirea de siguranţă -

cu sacoşa în mână, plină cu decoraţiuni pentru vieţile altora,

obiecte pentru care eu sunt prea fadă şi middle-class -

lângă ieşirea de siguranţă cu gândurile care strâng prea tare,

ca bentiţa de plastic cu zimţi din clasa întâi;

aici între noi sentimentul ăsta ca zgomotul unui stomac înfometat

plus acele broşelor şi sârmele sutienelor

care mă iubesc cu mai multă cruzime decât tine.


în zori stau întinsă pe covorul umed ca o blăniţă de şobolan din beci

lângă mine tot întinşi alţi oameni care vorbesc numai

despre cum e să fii în altă parte

şi nu iau niciun premiu pentru asta

iar eu mă duc la bucătărie pregătesc ceştile

apoi playlist-ul ca şi cum ai fi rămas aici.

Permalink Scrieti un comentariu

în care se vădeşte că proza nu e pentru butoanele mele

mai 10, 2008 at 22:04 (câteodată pe la litere, texte sau aşa ceva) (, , , )

…sau, cel puţin, că butoanele mele nu-s ‘80-iste. e deja tradiţie (deşi nu în sensul ăla de înţepenire într-o anume chestie, ci cu o conotaţie “fun”) ca la opţionalul de literatură română contemporană să venim cu demnitate şi texte pe scaunul scriitorului, în loc să dăm examen în maniera obişnuită. drept care this time, amintindu-mi oarecum de joculeţele lui dan mircea cipariu din regretatele tabere de creaţie, a trebuit să produc o chestie de o pagină şi ceva folosind toate cuvintele de la pagina 300 a dex-ului, mai precis de la “documentare” la “dolly”(dispozitiv pentru aparatul de filmat), trecând prin bombasticul “dolihocefal”. iată, aşadar, ce va trebui să citesc eu joia viitoare, demonstrând că nu pot să fac literatură sub autoritatea, (sau, nu pot să mă abţin, în linia postării despre comparată) ciomăgeala unui experiment care, deşi n-are nimic rău în sine, îmi aminteşte de ceva iritant din trecut, drept care devin tedious şi stupidă.

typewriter

“Dana apasă butonul de la interfon, uşor înţepenit, încât se întreabă, ca-n fiecare dimineaţă, dacă nu cumva are să rămână acolo, în scara blocului. Că poate n-o să apară niciun vecin să îi deschidă de-afară, şi poate-i chiar mai bine, poate i-ar prii să urce înapoi în coconul celor patru pereţi ai camerei din garsonieră, altfel ştie prea bine că i se întinde în faţă o altă zi înfundată cu gesturi dezumanizante, o zi ca o agendă plină de simboluri morbide şi discurs publicitar. O zi ca o sesiune de documentare cu privire la noi produse, noi posibilităţi de achiziţionare a unor kit-uri care îi vor face viaţa un teren fără lipsuri. Şi chiar dacă e suficient de documentată deja cu privire la toate astea, degetele ei izbesc cu nerăbdare de hiperkinetic în butonul îndărătnic care până la urmă devine maleabil ca un smileyface şi parcă întărâtă tot peisajul exterior să-şi pună la dispoziţie colorata documentaţie. Aşa începe drumul Danei spre birou, mai întâi până la staţia de metrou, şi aşa pare în fiecare dimineaţă că blocurile ar trebui reconstruite, că toate clădirile ar trebui să fie dodecaedre pentru ca laturile lor să poată cuprinde cât mai multe bannere, cât mai multe promisiuni, cât mai mult optimism comercial. În pasajul de la metrou tuburile galbene cu vitamine îi povestesc cum au s-o ajute să fie prima în cursa spre servici şi apoi spre casă, şi Dana se bucură când zbârnâie telefoanele tuturor din jur, făcând laolaltă un soi de altă muzică, bazată să zicem pe dodecafonie, sunete care se fugăresc unele pe altele şi care încetinesc gesturile concurenţilor din această cursă zilnică. Dana, fluturând din bucle în ritmul “femeile ştiu de ce”, mulţumind în gând presupusei dodecafonii. Ajunge în centru unde clădiri enorme ca nişte dodecagoane adăpostesc mormane de angajaţi care cooperează cu maşinăriile de dorinţe de afară. Fete cu şepcuţe vesele sub care mocneşte ceva agresiv, fete ca nişte dogi germani îi întind cu gesturi prietenoase dar impunătoare fluturaşi cu reclame. Şi Dana se întreabă cine mai e în stare să aibă o meserie simplă şi cinsitită, tâmplar dau dogar, în astfel de zile când se trăieşte foarte PR. Doar şi ea a renunţat la scris, tot un fel de dogărie şi asta, şi acum merge la servici ca să ştie unde şi de ce, ca să progreseze, ca toată lumea care vrea să ajungă un soi de doge al citadelei publicităţii, toată lumea repetă cu glasuri convingătoare oricât ar fi de dogite, învăţămintele dogmatice care se trag din cheful de a consuma cât cuprinde. Dana nu crede în strălucirea cu extracte de perle a lucrurilor pe care nici nu le-ai visat vreodată, nu crede în maşinile ultimul răcnet, iar dragostea ei pentru cuvinte nu ţine de nicun dogmatism, ea le lipeşte obiectelor aşa încât să fie cât mai puţini aderenţi la cea ce spune, încât nimeni să nu vrea să i le ia, niciodată n-ar fi în stare să formuleze o dogmă. Şi totuşi în fiecare zi Dana supraveghează şi rearanjează cuvintele altora încât ele să urmeze o linie dezirabilă, să nu aibă dogoarea unei credinţe adevărate, ci doar mimate, texte care nu vor dogori niciodată privirea cuiva, ci doar vor direcţiona schimbătoare de viteze, vor ghida paşi pe tocuri înalte către locaţii trendy, cuvinte unse cu dohotul cuminţeniei bourgeois. Către ora două va face o pauză ca o vrednică doică a paginilor care ascultă de ea, al doilea om care modelează nişte idei drăguţe, fără ca măcar o doime din lucrurile acelea să fie părerile ei autentice. De fapt în atâta timp părerile ei s-au şi diluat, le-a compus de mult o doină de despărţire, deşi doar ezitările matinale din scara blocului mai doinesc, în al doisprezecelea ceas, după o Dana mai veche şi mai consecventă cu sine. Şi de aici doar câte o mică dojană în pauze în faţa oglinzii, dar fiinţa care dojeneşte are gesturi moi, de faţadă, şi se face vinovată zilnic de dol în faţa propriului eu negativ. Convingerile ei s-au depreciat ca dolarul, vorbele ei au ajuns ca o bandă magnetică fără Dolby system, doldora de zgomot de fond. Aservirea faţă de jargonul disimulării cotidiene n-a lăsat loc niciunei doleanţe. Fiecare zi e ca mersul pe o dolie, iar serile pline de oboseala unor gânduri ce-o fac să se teamă că va descoperi în oglindă un individ dolihocefal.

În fiecare seară s-ar ascunde într-o dolină să-şi poarte doliul după viaţa neînregimentată în convoiul lucrurilor ca tenul perfect, rimelul rezistent, player-ul performant. Autocompătimindu-se ca şi cum acolo, în refugiul ei, ar fi totuşi filmată cu ajutorul unei macarale Dolly.”

Permalink Scrieti un comentariu

toate modurile de a lăsa lumea să te ameţească

noiembrie 18, 2007 at 18:53 (texte sau aşa ceva) (, )

dizzy.jpg

ştiu că de la tine toate se văd mai mici

sunt în sfârşit mai puţin decât ghemul de strâns la piept

sau de apăsat pe cerul gurii

sunt ca o scamă pe care o prinzi cu vârful unghiilor puţin mai crescute decât ar trebui

şi când crezi că o poţi presa mai bine îţi pătrunde în carne ca un spin nefiresc de puternic

 

lucrurile sunt mai mici dar eu sunt în ele şi le cresc pentru tine

cafenelele sunt aceleaşi şi oamenii mă privesc cu buze răsfrânte sau cu ochi mari ca de animal dincolo de gratii

în loc de glumele, de plezanteriile lor eu aud ridurile cum ne brăzdează pielea

îmi aud oamenii dragi ducând totul mai departe micuţ şi parcă prea normal

 

apoi mergem pur şi simplu pe strada strâmtă şi vie şi eu sunt ca o rochiţă de plajă transparentă

ca şi cum toată lumea ţi-ar putea urmări pe chip filmele pe care le-ai văzut aseară

sau dragostea ca un alcool tare măcinând zilnic vocea gâtul stomacul

apoi sunt ca o bătrână care extrage cu pasiune miezul strugurilor şi pune deoparte metodic coaja

 

sunt citadinul asortat care te priveşte

intrând în personajele tuturor îşi strecoară mâna în buzunarul tovarăşilor de călătorie

bătrânelul care întreabă cât costă un iaurt

tânăra pentru care fiecare produs de pe etajera din baie e o reclamă perfectă

 

sunt vocea care te convinge să cumperi

şi asfaltul încins în care desenează urme roţile maşinilor de servici

sunt ca un deadline de proiect peste care trece un student boem

sunt pietrişul de pe calea ferată

când te uiţi în aceeaşi direcţie

ochii ieşindu-ţi din orbite lăcrimând fără să mai fie nevoie să plângi

 

sunt în toate modurile de a lăsa lumea să te ameţească plăcutdureros

evitând-o în acelaşi timp

 

Permalink 1 comentariu