cheapside of me
e cam ca atunci cand umbli intr-o bluza cu maneci largi si cu o cana de cafea si maneca ti se agata in clanta de la usa camerei si cana plonjeaza ca beatrixx kiddo in batalia cu o-ren ishii inspre celalalt colt al camerei, starnind esarfe si valuri de cafea, aproape ca vezi un mic trafalet desenand benzi cafenii prin aer pana cand totul se asterne senin pe parchet si covor, mici iazuri cu irizatii aurii si nisipul de pe fundul canii ajung peste tot, si, da, cana nu se sparge. totul ramane intact in mod inexplicabil. cam asa e si cand vii de la berea din prima parte a noptii, dupa un patetic taxi ride, si te agiti ca un hamster in cusca povestind pe drum la telefon ca nu mai intelegi ce ti se intampla, ca sunt nopti intregi de “a shameful waste of madhouse time”, in loc sa citesti, de exemplu, cauti aleatoriu chestii in prelungirea altor chestii despre care ai aflat cate ceva de curand. ce stii si ce vrei are aceeasi consistenta si aceeasi directie, numai ca a inceput sa semene, ca functionalitate, cu un desktop background – cam totul se clickuieste de acolo, insa imaginea e irelevanta pentru ce icon-uri selectezi si ce faci de fapt. asculti divine comedy, “diva lady” si frank black, “if your poison gets you” si babyshambles, “there she goes” si mica melancolie diluata cu un simt citadin al umorului intra nesigura ca o fetita schioapa intr-o usa rotativa.
din zilele mele cosmo-girl-like:
am reinceput cu oarecare scepticism cateva vizionari si revizionari de “sex and the city” care m-au prins fara prea multe batai de cap. in “valley of the twenty-something guys”, carrie se fofileaza de la un sort-of-first-date cu mr. big, la care aparuse inopinat un prieten depresiv al marelui om, si se refugiaza si ea intr-un mediu de “guys in their twenties”; dimineata se trezeste intr-un apartament dezastruos de jegos-eclectic unde tipul cu care “si-o facuse rost” foloseste ultima bucata de hartie igienica pe post de filtru de cafea. isi zice “I’m too old for this”, pleaca pe strazi si, desigur, isi cumpara o pereche de pantofi ca sa deplaseze putin centrul adictiilor zilei respective. n-am avut niciodata pretentii artsy de la serialul asta, si nici macar de corespondenta cu realitatea (desi se intampla sa-mi dovedeasca genul asta de “accuracy” taman cand ma astept mai putin), desi reuseste sa sublinieze unele tipare de reactie si tipologii pe care le stim cu totii dar nu reusim sa le aliniem atat de clar. eh, cu toate astea in episodul pe care il rezum mai sus ma cam face sa rad situatia “the guy in his 40’s shooting bear with his buddy while the guy in his 20’s is more efficient”. sigur ca povestile oricui altcuiva pot veni sa ma contrazica, fiindca chestiile astea nu prea se pot teoretiza, insa mi s-ar parea, fie si doar intuitiv, ca lucrurile stau cam invers in cazul asta. (aici voiam chiar sa fac un inventar pe varste ale masculinitatii, insa renunt, din emfaza avangardista). pe dos fata de shopping-ul post-factum al lui carrie, eu mai nou am mers la “date” chiar cu punguta de la naf naf dupa mine, anticipand cumva ca e singurul lucru cu care ma voi intoarce acasa.
bonus: intr-unul din episoadele satc, pe soundtrack e chiar handel cu o bucata de concert de harpa.
senzatia ca de ceva vreme totul arata ca o piesa de teatru fake-modern-style ca decor in care cam toata lumea are aspect de umbra/fotografie pe negativ si canta vesel-absurd ca manic street preachers& nina persson.
“i couldn’t help but wonder”
e perioada confruntării cu proiectele neîmplinite, pentru care probabil oricum e prea târziu
în public adopt un discurs care să sugereze că pot controla situaţia, că sunt capabilă de (auto)ironie sau optimism, în fine, că port după mine the survival gear, trusa de prim ajutor pe care să o deschid cu mare îndemânare singură în momentele când din cuvintele mele iese micul animal rozător al melancoliei, când de după un zâmbet al meu apare tencuiala jupuită a lucrurilor pe care le trăiesc de fapt. iar astea sunt simple şi urâte: sunt o persoană unreliable, genul care îşi dă demisia când o destabilizează nişte chestii din zona a ceea ce numim in cazuri din astea private life.
citesc centaurul lui updike si resimt lipsa mitologizarii adolescentine a figurilor prezente in existenta cuiva, mi-e dor sa atribui unor persoane (pe care le-as dori) apropiate insusiri fantastice, numai ca a dori si-a pierdut calitatea de verb incoativ pe care o avea mai demult in ochii mei, in clasificarile mele afective, ca si cum ai tot arunca peste bord lucruri insa asta nu ajuta, te vei scufunda oricum.
lucruri “revisited” zilele astea: jurnalul meu din liceu si jane austen. primul, pentru a sta fata in fata cu personajele ale caror roluri aveau atunci proportii colosale in viata mea, cu povestea de dragoste conceputa “like a trail with no end in sight” sau ca un text imposibil de finisat scris impreuna cu cineva (“orasul textelor niciodata terminate”), cu fiintele de hartie ale lui a. si m., totul contrastand cu ceea ce arata acum a “peaceful indifference”.
iar pe jane austen, dincolo de pattern-ul relatiilor din romane, ce se soldeaza cu both social&sentimental accomplishments, atat de diferite de biografia ei, am reasezat-o printre reperele mele temporare si incert-dubioase fiindca am intalnit o noua ipostaza a lui mr. Darcy, dar pe alt palier al relationarii, o persoana care m-a judecat dupa (doi dintre) amicii pe care ii am, responsabilitatile si mediul meu. so here i stand, zicand si eu ca intr-un episod din sex and the city, dar cu o alta nuanta: maybe what defines a relationship is another relationship.
and i’m blue
