solita(i)re
o săptămână destul de “hectic”, aceeaşi divizare şcoală-birou-friends, singură doar cam câte o oră pe zi şi îmi e insuficient.
am compensat însă astăzi printr-o clasică fugă în ploieşti, unde totul e atât de familiar-repetitiv încât îmi configurează un fel de singurătate chiar dacă sunt însoţită. aici pot să definesc singurătatea ca pe locul&timpul în care nimeni&nimic nu îţi cere “undivided attention”, în care nu apare (mai) nimic nou, în care tot ceea ce ţine de sfera ta e aproape nemişcat. am condus-o pe mama la gară pentru plecarea la piatra-neamţ şi, în mod tradiţional pentru toate plecările cu mama, am ajuns cam cu 30min înainte de sosirea trenului, am hrănit un căţel râios şi speriat, m-am holbat la peronul gării de sud, care în ciuda neîntreruptului proces de renovare în care s-a tot aflat până nu demult, nu reuşeşte să transmită decât o imagine de tranziţie perpetuă, de românie de la începutul anilor ‘90, cu oameni care aşteaptă mai mult personale decât trenuri mai de doamne-ajută, cu ţâşnitoarea jegoasă, plină de crăpături din mijlocul peronului, cu birtuleţul cu iz rural de la liniile 2-3, scaunele de un roz suferind. apoi, fiindcă a fost o zi frumoasă şi fiindcă totul pe drum era plin de nuanţe care-mi plac, am mers pe jos pe “bulevardul castanilor”, aproape cu nişte nesănătoase strângeri de inimă. sigur, totul la fel după o perioadă destul de lungă în care n-am mai trecut pe aici, cocalari de duminică, răzleţi pe câte o bancă sau strânşi “ciorchine”(:D) în faţa vreunui non-stop, cocalari scufundaţi în câte-un vw passat sau audi a6 de sunt vizibili numai de la jumatea gâtului în sus, încetinind sau claxonând patetic, cupluri de teens înghesuindu-se pe alei. strângerile nesănătoase de inimă – fiindcă totul semăna cu duminicile când ieşeam de la cenaclu şi aşteptam autobuzul cu careva, convinsă că la sosirea acasă mă voi apuca de cine ştie ce articol foarte tare, cu duminicile când venea andrei în vizită, îl aşteptam “la microbuze” şi mă lua în braţe şi mă învârtea zdravăn, spre consternarea burgheziei passing-by. atâtea chestii înstrăinate.
uneori nu-mi pot aminti/închipui mâinile unor persoane dragi în apropierea mea.
dar apropo de închipuiri şi atingeri, clarika e foarte haioasă.
pe lângă treburile astea, citesc blecher cu un soi de tandreţe crudă.
şi nu mă pot hotărî cu licenţa.
pentru m.
ca o cărare din paşi de dans între love will tear us apart şi walkin’after midnight, madeleine peyroux, şi “i’m gonna sit right down and write myself a letter and make believe it came from you”, ca (deja pot spune) de obicei după plecarea lui m. nesomnul de peste 24h, însă nu ţintuirea aceea în pat cu ochii în tavan şi foiala bolnăvicioasă pe toate părţile dureroase ale corpului, ci mersul fără grabă către locuri unde nu ai neapărat ceva de rezolvat, către magazine de unde nu ar trebui neapărat să cumperi ceva, zăbovitul la ţigări singuratice pe bănci ude, cheful de vocea lui, sila şi dragul de ploieştiul ăsta de care fugim amândoi şi unde totuşi până la urmă ne-am dezvelit unul altuia firea şi fricile, începuturile de încărunţire sau dorinţele julite în genunchi, câteodată snobismul intelectual sau talerele pline de our being malcontent, cu biata noastră dragoste fioroasă, cu nehotârârile, cu felul în care pare uneori că ne-am împărţi trupurile prietenilor noştri dragi ca să ne mai contaminăm şi cu altceva decât reziduurile noastre de orgolii şi încăpăţânări.splendoarea promisiunii ofilite pe care o întrupez eu. şi cum citesc acum don quijote.
şi totuşi acum să arunc un mic colac de salvare acestui pasaj pe punctul de a se îneca într-o cadă plină cu sirop lipicios, deci iată ce-am găsit la ioan groşan:”te-ai oprit, te-ai întors, ai zâmbit, ai aşteptat să mă apropiu şi-apoi ţi-ai deschis cartea, ai frunzărit două-trei file şi mi-ai citit rar, politicos, vrobind cu o uşoară graseiere: “eu recunosc că tot ce vorbeşti domnia-ta este cât se poate de bine chibzuit şi de bine cumpănit. aş putea să vă-ntreb, dacă vorbele mele nu vă par vără noimă, cine sunteţi şi ce rang poartă preţiosul vostru nume”. sigur, am recunoscut imediat rândurile lui cervantes, dar eu ce puteam să răspund? n-aveam la mine decât câteva cărţulii poliţiste şi două broşuri sentimentale. vrând-nevrând, m-am uitat din nou într-una şi am citit cât am putut eu mai firesc:”baby, i’m the best, dar tu ai făcut din mine o cârpă”. ai izbucnit în râs, ai înţeles că n-am din ce cărţi să vorbesc mai frumos, şi-am rămas aşa, drepţi, privindu-ne curioşi, uşor stânjeniţi”.
