quite a predicament
printre scenele mele preferate din “sylvia” e cea când gwyneth paltrow, singură, lungită pe pat, izbeşte ritmic o minge de tenis (cred) de tavan, repetând, în starea aia de atenţie speculativă asupra unui punct care se transformă într-un lanţ de “orice-vrei-tu”, repetând, aşadar, când mingea face “poc(!)” de tavan şi apoi îi aterizează din nou în mână, “ted hughes”, “edward hughes”, intrând apoi chiar în chestii mai radicale cum ar fi “sylvia hughes”. deşi personal aş fi înlocuit mingea de tenis cu un grinder, asta fiind complet irelevant şi mai ales din niciun film ce ar putea avea treabă cu sylvia plath, imaginea mi se pare cât se poate de nimerită. nu tu “zburători”, elixir de “cununii legate”, cine ştie ce blestemăţii în cafea, nu-nu, ci un obiect rotund, aşa cum o alteritate nu îţi e niciodată dar cum ai avea chef să-ţi fie, pe care îl tot arunci (proiectezi/îndepărtezi voit/distanţezi pentru o mai bună observaţie) către o limită, în aşa fel încât să se întoarcă negreşit către punctul în care va fi din nou prins, de fiecare dată cu o oarecare surpriză/tresărire. şi să te mai şi referi la treaba asta (ironic! m-aş întinde eu să adaug, în filmul meu) cu “my black marauder”.
despre mine, “chiar-eu”, cea “din subterană”, nu se mai ştie mai nimic. sunt ca-ntr-un banc sec cu behaviorişti. că tot plouă azi cheesy, am ascultat până la silă doors, touch me.
duplicate evenings.
soulsearching or mere ramblings
se iau două-trei chestii simpatice şi se aşează cumva in the spotlight în dezordinea generală – semnul de carte din lemn de mango de la simi , coupe-papier-ul de la m., care, măcar că îl folosesc doar la deschis plicuri cu facturi, acum a devenit useful şi ca obiect de agitat în diverse poziţii războinice pentru a consuma energia, agendele de acum 3-4 ani în care găsesc că scriam lucruri deştepte, thievery corporation şi zero 7 în surdină cu skin-ul de winamp jolly, galben cu mov, ceaiul de iasomie. toate astea ca policy, ca să modelez un decor în care să învăţ la pragmatică. dar mă trezesc expansivă tocmai când starea asta e nelalocul ei – aş sporovăi, m-aş holba în vitrine, aş compara străzile, locurile, cu felul în care erau acum 5 ani, mi-aş juca la mişto propriul rol ilustrând diverse perioade caraghioase din viaţa mea: eu cântând să zicem big mistake (natalie imbruglia), eu într-o adaptare la “o moarte care nu dovedeşte nimic”, eu prin barfly&stuff like that într-o megadepresie prost mascată, eu văicărindu-mă pentru cum sunt percepută şi alternativ lăudată/sancţionată de varii instanţe ale culturii oficiale vezi cazurile cu olimpiadele, lecturile câteodată prin locuri foaarte greşite, ca să zic aşa.
