ce inseamna toate astea (?)
ultima saptamana de presesiune a fost mai infioratoare decat in alti ani/pe alte semestre , cu alergaturi si defazari, cu somn cand ar fi trebuit sa fiu treaza si invers.
cand spui ceva cu un nod in gat, un nod ca din toate hartiile pe care le porti in geanta, un nod care fosneste, si cel din fata ta nu poate sa-ti spuna decat: “aici sau la pachet?”.
ca o incizie performata cu maxima stapanire de sine.
si-apoi, cum tot ce auzi, si cateodata si ce spui despre tine seamana cu niste fluieraturi ieftine, si tu, da-i inainte cu rasul.
o mini-isterie constientizata si neimblanzita.
o bucata de noapte cu niels, intre premeditarea fara spor a unui eseu si deversarea mecanica de sintagme de (mult) mai tarziu. destul de straniu cum acest lucru [povestirea impletita si cusuta cu ata alba cu un om pe care in fond nu il cunosti], pasibil de a capata o periodicitate de circa o data pe an, nu se numeste in niciun fel. si ce se intampla cu unele cuvinte, cum slabesc ele uneori si nu mai stiu sa faca nimic, nici un giumbusluc, in fata unor oameni. cum avionul meu de deasupra universitatii in timp ce simona popescu citea din “aviograma…”, pe langa toate coincidentele mele puse in poveste (inclusiv cum ne aflam amandoi in acelasi colt al bucurestiului la ora aia fara sa avem vreo idee, iar el fara sa stie prea bine sa spuna macar cum se cheama locul) – toate astea erau “scary”. cum, pe de alta parte, pentru mine vorbitul despre “the way things are” era “tedious”. mecanismul meu de ras pana la iesirea in frig, si relatia asta intre a constientiza lucruri si a mi se face frig. si cum tot vorbitul asta avea cu mult mai putina substanta, fiindca ce poti substantializa in fata cuiva, cand filmul e ca o continuare de prost gust a lui “lost in translation”. si cum era totusi destul de bine. si intoarcerea mea apoteotica din ceva care nu se cheama cumva. ca si cum n-ar fi fost.
din seria caramizilor (simpatice) in moalele capului: cum mi-am dat eu seama, dupa o discutie despre licenta mea, ca in vechile texte cu andrei el zicea, (aproape) ca la ivanescu, de “camera memoriei”.
si un curs-examen despre “enigma otiliei”, atat de ostentativ incarcat si totusi incantator.
si poemele lui emily dickinson, ramase ne-prezentate, insa nereusind sa devina absente.
hazardous terrain. but not for me
daca as scrie entry-ul asta de jos in sus si diverse elemente grafice ar juca rol de indicatoare, as putea spune ca safety exit-ul m-a dus departe tare, si din usa in usa in ce priveste starile, totul parand al naibii de rapid, cum se viziteaza luvrul in “bande a part”.
cuburi de gheata in tot soiul de forme, in mici vitrine frigorifice printre care te plimbi stiind ca fiecare forma a fost candva convulsiva, temperamentala, incinsa, acum toate fascinant de numb, de omogene, cu structura decelabila daca ai avea chef.
dorinta sa devin ca un expensive “face cake” (vad si eu trei episoade din “scrubs” de curiozitate si uite cu ce post-it-uri interne raman si cum le dezlipesc) in jurul caruia roiesc diabetici.
recent am capatat senzatia ca in ciuda background-ului meu de drama queen altii fac o mise-en-scene mult mai dezvoltata, un happening cu o suita de figuri retorice si de costume mult mai bine pusa la punct. noaptea la 2.30, singura intr-un cartier aproape strain, bani insuficienti pentru taxi, dar almost no feeling, nici urma de panica sau frica, doar marginile ridicolului ca niste zimti de urzica pe la glezne si cheful sa povestesc cuiva chestia asta non-spectaculoasa dar incredibila, in rest totul crystal clear, knife-edge “cool”, cand tot creierul tau e, as absurd as it sounds, ca un zambet rece (nu unul de complezenta totusi). “nu va speriati, doamna, este groaznic”.cand nu mai poti sa spui nici “ce straniu”, cum am invatat la cursul cu Simona Popescu, pentru ca straniul s-a resemantizat si e in fata ta in fiecare zi, e “the writing on the wall”, e aproape ordinar, si il privesti asa “glassy”, ca un peste dotat cu inteligenta instantanee. (happy fish). cand ti se pare ca primesti un methodless training in HR instead of your promised lovestoryland.
“sunt doua tipuri de oameni raniti: cel care inghite orice, bombane si se preface ca-i e rau (ca-l doare capul, spatele sau stomacul), e tinta sagetilor inveninate, e frustrat ca nu are forta sa riposteze si sa dea totul dracului; si apoi e cel care isi raneste la randul lui agresorul, se scutura de tot, de nu mai ramane nimic din vechea suparare si se-asteapta oricand la un nou pericol”. common sense, dar eu, par example, nu mai intru nici intr-o parte, nici in cealalta, i need a third shell, una mai pentru hollow-hearted (si futu-i, nici macar nu mai ascult theatre of tragedy). si categorisirea asta e dintr-o carticica de clasa a 12-a, “azilul saracilor”, tahar ben jelloun, si acolo personajul se chema bidoun (inseamna “lipsa”, in araba”), ceea ce desigur ca mi-a placut, cu gustul meu pentru absenta-prezenta entwined.
cate trei ore de somn/noapte, trenuri (inca nu am chef sa ma intorc cu totul in bucuresti), apoi zile linistite cu stiri nelinistitoare pentru alti oameni, apoi ratacirile nocturne, reale sau invizibile.azi, cu ceva precis decupat, truly fit for my headphones.
cand mi se va face cu adevarat rusine ca nu mai scriu, am sa povestesc despre vara care, ca sa vezi, a trecut.
i need spooky dwarf supervisors in my head.
