a spoonful of chaos

din cand in cand, e un mic secret de-al tau, iti place sa te ratacesti. asta se intampla de cele mai multe ori in bucuresti, aproape din senin. poate fi si cand trebuie sa mergi intr-un loc cunoscut, cum ar fi sa platesti curentul sau asa ceva. pur si simplu cotesti pe o alee pe unde n-ai mai fost niciodata, apoi pe inca o straduta, pastrand totusi intuitiv directia aproximativa spre locul unde vrei sa ajungi, si gata. a inceput. sunt si ceva reguli, cum ar fi sa nu intrebi trecatorii „cum se ajunge la”, sa nu-ti folosesti telefonul, sa nu tii drumul drept, ci sa te afunzi in orice vagauna tentanta, si asa poti vedea cateva nimicuri destul de tari, o fereastra cu fluturi enormi, colorati, imbecili, dintr-un fel de matase teapana, alta de unde se aude cum cineva asculta taaare the cure, cum poate fi o straduta atat de ingusta, „organizam mese festive cu caracter crestin”, si cum o fi sa ai mereu ca priveliste un zid industrial, din placi din acelea mari de beton, cum erau mai demult gardurile scolilor si gradinitelor (doar ca in plus aveau ca ornamente o dantela primitiva din x-uri deasupra). si sa ai senzatia ca te pierzi, ca n-o sa te mai gaseasca nici dracu in simpatica asta de realitate imediata mizerabila. Sa fie aproape o deziluzie sa gasesti drumul spre un loc cunoscut. oricum, e starea aia in care din cauza fiktiunii (ai scris in telefon ca sa nu uiti), realitatea te intereseaza mult mai tare, si faptul ca mergi pe urma in directia preciziei inseamna dintr-o data foarte multe kestii, ca atunci cand iti ghiceste cineva in palma si te prefaci atat de tare ca/incat ai sa crezi. ba faci cativa pasi inapoi, ca un wannabe obsecvios, ba te distantezi in fata, cu un ceremonial aproape involuntar, aproape firesc al lipsei de delicatete, dai tarcoale, faci rotocoale cu esarfa. ai prins de undeva, stii si de unde, din doua surse ca doi stupi supraincarcati, unul livresc, celalalt plainly biografic, o subtila oroare de intimitate, de interioare care nu te contin doar pe tine, iti vine sa incepi scrisori, pe hartie beige, pe camasi verzui, peste kitsch-urile deja scrijelite pe scoarta de copac, pe marginea urateniilor de carti de tarot de la cartea lui pavic. sa pleci inspre urmatorul bar sordid si eclectic si sa mai ceri cateva pahare, cum fac toti cei de curtea-veche care se mai indeamna la o poveste, doar ca tu inca nu te-ai invechit destul si nici nu prea povestesti, nici nu prea scrii. te razgandesti mereu in orice alegere, devii ba rautacioasa, ba prostesc de agreabila (cum tot folosea paul din copiii teribili ai lui cocteau agreabilul), alegi filmul prost si arati ca ai vrea sa simulezi ca te simti un pic vinovata, si nici asta n-are sens pana la capat.

apoi mai apar cateva amintiri minuscule si neplacute care se tin dupa tine ca niste vagabonzi intr-un gang intunecos. si toate scenariile mai cu deznodamant, mai deznodate, si cu placiditate mic-burgheza se aseaza peste zilele astea de vara ca un fel de „it’s the good advice that you just didn’t take”. o agrafa scapata pe podea, desfacuta, asteptand sa prinda, sa lege toate bucatile astea de material cu tivul descusut. sa impatureasca o intersectie in care, cum ai aflat de curand, se poate sta o noapte intreaga. sau o zi. o inversunare cu care taci. chestia asta ar putea uneori, din totala lipsa de bagare de seama, sa fie chiar frumoasa. te duci putin pana la oglinda si nimic nu ti se pare mai nepotrivit si mai binevenit. a real phoney, cum zice o.j. despre holly in breakfast at tiffany’s.