povesti dintr-una intr-alta. like anything else
cum creezi pornind de la unele fapte un alt adevar, croit pe tiparul unor minciuni cat toate zilele. cum apare printre noi o lume fictionala, cu tot cu metafictiunea constiintei autorilor sai, de la un simplu n-am vazut n-am auzit. n-am stiut ca. am uitat sa. asa se transforma niste intamplari in aproape-nimic, un discurs in subiectul unei taceri aproape stanjenite, o conversatie aparent fireasca intr-o divagatie de la un subiect prea putin confortabil.
si nici macar n-ai rabdarea sa speri sa ti se infirme predictiile, sa derapeze cumva evenimentele de pe ruta pe care o vezi atat de liniara in ciuda curbelor care ti-ar fi parut, cu cateva varste afective in urma, spectaculoase. deziluzia confirmarii nu e nici macar amaruie, e lipsita de gust, e mai curand tactila, ca la jocul din copilarie cand cineva trebuia sa-ti puna in scena cateva roluri pe pielea antebratului: o serpuire de rama, o dara de melc, o bubuitura de elefant, niste ciupituri de tantar, si senzatiile se repetau accelerat si exasperant pana la ameteala. o ameteala a pielii. cum la confruntarea vizuala cu astfel de instante ale realitatii care se pretinsese a fi altfel, tot corpul devine, timp de aproape un minut, un antebrat bombardat de pumni mici, ondulari si impreunari de degete, unghii care lasa in carne cratimele acelea surd dureroase.
cat de usor se livreaza zilnic realitati alternative. cum tu le primesti atat de frecvent, probabil fiindca pari o mare amatoare de povesti. (nevoia inventarii unui motiv nu acopera totusi sacii cenusii ai gratuitatii intamplarilor).
si pentru un mic reflex de autoculpabilizare, iti amintesti apasat cum se bucura cineva, copilareste, cu un zambet aproape neverosimil pentru trasaturile acelei figuri, de cateva cuvinte intre care il asezai. si apoi ai lipsit putin lasandu-l cu ele, cu partea nevazuta a lunii si alte dezvrajiri, si cum totul a iesit la iveala ca o gluma meschina, ca un aranjament de trucuri ieftine pe care le ornamentezi cu altii, adevaratii invitati la acest carnaval de identitati, ca sa ai ce povesti. sa ai ce fictiune sa real-izezi. cum n-ai mai intalnit de atunci zambetul acela decat intr-o fotografie pe care nici macar n-ai facut-o tu.
frumoasele spaime&multiplicari
astazi am fost intr-o carte. n-am chef sa spun ce carte, fiindca mi-ar fi rusine ca scriu despre mine in loc sa scriu despre ea.
e cumva ca dupa un somn rau, friguros, impestritat aiurea, in pozitii nefiresti si dureroase, cand vine cineva si aproape ca nici nu te trezeste, te inveleste si iti aseaza pernele asa cum iti place tie si te intinzi dupa cum ai chef fiindca simti totul la locul lui, iar apoi cand te trezesti de-a binelea ai senzatia ca ai dormit foarte fain toata noaptea.
ai citit aproape o treime din carte si ai visat o sala de scoala in culori nesanatoase, spitalicesti, cu o lumina de galbenul unei banane aproape stricate, cu banci de un albastru-verzui batranesc, ca de apa murdara; bancile au cate trei locuri si langa tine stau doua colege din scoala generala, aratand tot ca pe vremea aia, ba chiar au si tricouri albe ca la ora de sport; e un fel de ora de engleza, la care preda chiar profu’ cu care faci cursul practic anul asta si tu nu arati ca-n scoala generala, iti simti corpul ca-n ultimele zile, asa, si profu’ te pune sa traduci ceva, si e un text simplu, insa incepe aiurea, cu un fel de “ceea ce e reprezentat de”, si tu pur si simplu n-ai cea mai vaga idee cum sa spui, iti flutura prin minte un fel de “what” care fuge in goana, si in locul lui iti apare in fata ochilor ca o foaie de registru invechit, galbuie, cu niste coloane separate de dungi groase, urate, iar tu trebuie sa pui in coloanele alea cele cateva cuvinte cu care incepe traducerea; habar n-ai, si te chinuiesti groaznic sa spui ceva, sa-ti amintesti, auzi cum ceilalti incep sa-si dreaga vocea si cum asteptarea lor se foieste in jurul tau, insa pur si simplu nu se mai intampla nimic, si sentimentul asta de criza urca pana la gat incat incepi sa plangi, un plans sonor, liniar, uniform, fara modulatii jalnice sau ocolisuri. eh, si te trezesti. si amintirea plansului e foarte clara, transparenta, il simti, inconfundabil, nu ca pe plansul ofticat al tocilarului care stie ca o sa ia nota mica, nici ca pe ala cand primesti o pedeapsa drastica, exagerata, nici ca pe ala chinuit, lucrat ca sa impresioneze inainte de a fi deversat, ci ca pe reactia onesta a cuiva care nu mai stie, care pierde pana si informatie, care nu trage de maneca frazele de compatimire, dar pur si simplu se da in spectacol; un plans prin care spui direct ca ai o mica forma de rau, ca nu te mai poti concentra decat asupra ta si a senzatiilor tale nelalocul tau, un plans asa cum chiar era aproape sa-mi vina de curand prin masini, autobuze, printre rafturi si-n tot felul de spatii publice, un plans dupa unele energii care par irecuperabile; un plans al lipsei de rabdare fata de toata deplasarile mele (in toate sensurile posibile); o iesire autentica prin care vrei sa ti se atraga atentia asupra a altceva, fiindca tu nu mai reusesti sa fii si in exteriorul tau si tot ce pare ca faci bine iti e de fapt ca o rima involuntara si caraghioasa, o potriveala de suprafata.
si dupa ce rememorezi visul, te trezesti ca in timp ce speli vase faci un inventar si ca incepi sa razi; ca dupa ce te-ai vaitat atata ca esti centrata asupra denaturarilor tale, te gandesti de fapt la un fel de colectie de oameni – cei care iti inventeaza diverse istorisiri trase de par insa frumoase daca nu stai sa le iei la bani marunti; cei care iti explica felurite treburi; cei rautaciosi; cei care ti se explica; cei care te asculta batzaind din picior, asteptand sa termini de povestit ca sa inceapa ei sa-ti spuna pentru a saptea oara vreo chestie de-ale lor; cei care te intreaba din senin cate ceva frapant; cei care te fac sa razi; cei care incep noaptea sa rasuceasca vreo poveste in jurul degetelor, la telefon sau de dincolo de vreun ecran. si cum mi-am dat seama ca prezenta asta care ma binedispune si pe care o crezusem pana acum un soi de gandire-la-cate-cineva-anume e de fapt un soi de bol plin cu identitati-bileţele pe care le desfaci ca la tragerile la sorti; sau un soi de morman de personalitati reale&carti&melodii din care modelezi fara sa-ti dai seama cam cate un prieten imaginar pe zi, o sinteza, un soi de prezenta misterioasa, spalacita careia i se adreseaza toata sacosa monologului interior, toate privirile in geamuri-oglinda, toate mesajele-ciorna din telefon. un mic environment al tau care are ca sursa un fel de inconstient relational, ca un ghemotoc de raspunsuri, ca o selectie de inregistrari care iti spun cate ceva unic si irepetabil – ceva despre tine, la urma urmei – si care marturisesc implicit insuficienta fiecare entitati reale ce serveste ca material pentru fictiunea asta nepremeditata. o mica falsificare necesara unei bucurii, culmea, sincere.
aproape ca atunci cand iti pui niste casti si ti se pare ca ele zic ceva inainte sa apuci sa pornesti player-ul. cum, in timp ce scrii, incepe “the heart’s a lonely hunter”, thievery corporation, si te hotarasti ca-i mai bine s-o lasi pe altadata cu scrisul despre coincidente. si sa termini cartea. pentru ca-i bine oricum. pentru ca-ti place sa te sperii asa, si sa nu explici exact cum.
