şi-nc-o dată
de parcă n-ar fi fost o “epreuve ecrite” concludentă, am mai scris una, “despre aer”:
Ca un sertar plin de însemnări pentru care nu mai găseşti un nume, doar mirosul hârtiei vechi, mişcările noastre către lucrurile familiare, decolorate, dezvrăjite, tot ce ai adus cu tine ca pe un soi de siglă a ultimelor luni, o înstrăinare domoală, aerul, ceştile şi playlist-ul ca şi cum ai fi încă într-adevăr aici, înţepăturile, micile bucurii, cochetării şi aşteptări ale trupului, chiar şi poziţia nefirească , crispată în care stai acum, aplecată spre scrumieră, toate astea, sublimate, îţi umplu plămânii.Şi-n timp ce vorbim de una, de alta, hi hi, şi ha ha, despre magazinul unde-ai găsit pe cineva din neamul lui lewis carroll şi despre zeitgeist şi alte referinţe culturale care ne-mbracă sumar, în jurul nostru valsează fantomatic şi un pic auriu mici amărăciuni în ambalaje hippie, lucrurile pe care le-ar fi spus pălărierul nebun şi tot ce putem prevedea pentru puţin mai târziu. Atunci când, ştim bine, în loc de arome de blackstone cu cireşe vom trage în piept încercările de înfrumuseţare pe care le face odorizantul din maşină, cu uşile blocate, un cimitir de senzaţii. Cum să faci să transformi toată meteorologia asta de cafenea sau de spaţiu cu centuri de siguranţă în linii directoare pentru foaia albă care te aşteaptă pe birou, când mereu o droaie de zgomote indiscrete îţi umplu aerul? Căutăm pe muteşte o salvare pentru respiraţia la capacitate normală dar toate spusele noastre fug prin aer ca păsările rătăcite care n-au găsit adăpost din calea furtunii.
Şi dintr-o dată trec ca dintr-un balon cu aer cald în întrebările mele ca o lamă rece. Nelămurirea e aceeaşi: dacă-ţi plac într-adevăr oamenii, dacă vrei să împarţi cu ei acest aer, dacă ceea ce te euforizează e imaginea ta în timp ce-i priveşti sau pur şi simplu ei îmbluzindu-se la coborâre în gara de nord, “ne vedem acasă, da?”, “a stat mult în predeal”, “domnişoara, un taxi?”, “aveţi cumva o ţigară?”, şi dacă oferi ţigara bucurându-te de cum se va umple aerul cu fumul albăstrui după care tânjeşte acest bătrânel imposibil de etichetat, sau de mica ta generozitate aparent indiferentă în momentul când scrii despre temperatura acestor lucruri. Dacă te complaci într-adevăr în a crede că le poţi asculta gândurile în aerul de seară sau dacă tot ce vrei de fapt e să te claustrezi în borcanul tău de insectă ciudată capturată printre rafturi de maxime şi cugetări. Îţi prieşte destul de tare aici şi nu te mai întrebi ce se întâmplă cu acele cuvinte care nu sosesc la timp, paraşutişti prinşi de un curent de aer rău. Aici e comod dacă ascunzi aşteptările foarte mult timp alături de jucăriile îndrăgite cu care acum ţi-e ruşine, le poţi uita la un moment dat ca pe ceva neverosimil, ca un copil care trebuie să meargă nemâncat la culcare.
Să ne căutăm un mediu aseptic, în care să avem un aer de oameni lipsiţi de responsabilităţi, să ne completăm colecţia de filme dezmăţate, gâdilând imagini cu respiraţia precipitată. Să facem exerciţii pentru pregătirea unei atmosfere primitoare în care să întâmpinăm vizitatori volatili.
în care se vădeşte că proza nu e pentru butoanele mele
…sau, cel puţin, că butoanele mele nu-s ‘80-iste. e deja tradiţie (deşi nu în sensul ăla de înţepenire într-o anume chestie, ci cu o conotaţie “fun”) ca la opţionalul de literatură română contemporană să venim cu demnitate şi texte pe scaunul scriitorului, în loc să dăm examen în maniera obişnuită. drept care this time, amintindu-mi oarecum de joculeţele lui dan mircea cipariu din regretatele tabere de creaţie, a trebuit să produc o chestie de o pagină şi ceva folosind toate cuvintele de la pagina 300 a dex-ului, mai precis de la “documentare” la “dolly”(dispozitiv pentru aparatul de filmat), trecând prin bombasticul “dolihocefal”. iată, aşadar, ce va trebui să citesc eu joia viitoare, demonstrând că nu pot să fac literatură sub autoritatea, (sau, nu pot să mă abţin, în linia postării despre comparată) ciomăgeala unui experiment care, deşi n-are nimic rău în sine, îmi aminteşte de ceva iritant din trecut, drept care devin tedious şi stupidă.
“Dana apasă butonul de la interfon, uşor înţepenit, încât se întreabă, ca-n fiecare dimineaţă, dacă nu cumva are să rămână acolo, în scara blocului. Că poate n-o să apară niciun vecin să îi deschidă de-afară, şi poate-i chiar mai bine, poate i-ar prii să urce înapoi în coconul celor patru pereţi ai camerei din garsonieră, altfel ştie prea bine că i se întinde în faţă o altă zi înfundată cu gesturi dezumanizante, o zi ca o agendă plină de simboluri morbide şi discurs publicitar. O zi ca o sesiune de documentare cu privire la noi produse, noi posibilităţi de achiziţionare a unor kit-uri care îi vor face viaţa un teren fără lipsuri. Şi chiar dacă e suficient de documentată deja cu privire la toate astea, degetele ei izbesc cu nerăbdare de hiperkinetic în butonul îndărătnic care până la urmă devine maleabil ca un smileyface şi parcă întărâtă tot peisajul exterior să-şi pună la dispoziţie colorata documentaţie. Aşa începe drumul Danei spre birou, mai întâi până la staţia de metrou, şi aşa pare în fiecare dimineaţă că blocurile ar trebui reconstruite, că toate clădirile ar trebui să fie dodecaedre pentru ca laturile lor să poată cuprinde cât mai multe bannere, cât mai multe promisiuni, cât mai mult optimism comercial. În pasajul de la metrou tuburile galbene cu vitamine îi povestesc cum au s-o ajute să fie prima în cursa spre servici şi apoi spre casă, şi Dana se bucură când zbârnâie telefoanele tuturor din jur, făcând laolaltă un soi de altă muzică, bazată să zicem pe dodecafonie, sunete care se fugăresc unele pe altele şi care încetinesc gesturile concurenţilor din această cursă zilnică. Dana, fluturând din bucle în ritmul “femeile ştiu de ce”, mulţumind în gând presupusei dodecafonii. Ajunge în centru unde clădiri enorme ca nişte dodecagoane adăpostesc mormane de angajaţi care cooperează cu maşinăriile de dorinţe de afară. Fete cu şepcuţe vesele sub care mocneşte ceva agresiv, fete ca nişte dogi germani îi întind cu gesturi prietenoase dar impunătoare fluturaşi cu reclame. Şi Dana se întreabă cine mai e în stare să aibă o meserie simplă şi cinsitită, tâmplar dau dogar, în astfel de zile când se trăieşte foarte PR. Doar şi ea a renunţat la scris, tot un fel de dogărie şi asta, şi acum merge la servici ca să ştie unde şi de ce, ca să progreseze, ca toată lumea care vrea să ajungă un soi de doge al citadelei publicităţii, toată lumea repetă cu glasuri convingătoare oricât ar fi de dogite, învăţămintele dogmatice care se trag din cheful de a consuma cât cuprinde. Dana nu crede în strălucirea cu extracte de perle a lucrurilor pe care nici nu le-ai visat vreodată, nu crede în maşinile ultimul răcnet, iar dragostea ei pentru cuvinte nu ţine de nicun dogmatism, ea le lipeşte obiectelor aşa încât să fie cât mai puţini aderenţi la cea ce spune, încât nimeni să nu vrea să i le ia, niciodată n-ar fi în stare să formuleze o dogmă. Şi totuşi în fiecare zi Dana supraveghează şi rearanjează cuvintele altora încât ele să urmeze o linie dezirabilă, să nu aibă dogoarea unei credinţe adevărate, ci doar mimate, texte care nu vor dogori niciodată privirea cuiva, ci doar vor direcţiona schimbătoare de viteze, vor ghida paşi pe tocuri înalte către locaţii trendy, cuvinte unse cu dohotul cuminţeniei bourgeois. Către ora două va face o pauză ca o vrednică doică a paginilor care ascultă de ea, al doilea om care modelează nişte idei drăguţe, fără ca măcar o doime din lucrurile acelea să fie părerile ei autentice. De fapt în atâta timp părerile ei s-au şi diluat, le-a compus de mult o doină de despărţire, deşi doar ezitările matinale din scara blocului mai doinesc, în al doisprezecelea ceas, după o Dana mai veche şi mai consecventă cu sine. Şi de aici doar câte o mică dojană în pauze în faţa oglinzii, dar fiinţa care dojeneşte are gesturi moi, de faţadă, şi se face vinovată zilnic de dol în faţa propriului eu negativ. Convingerile ei s-au depreciat ca dolarul, vorbele ei au ajuns ca o bandă magnetică fără Dolby system, doldora de zgomot de fond. Aservirea faţă de jargonul disimulării cotidiene n-a lăsat loc niciunei doleanţe. Fiecare zi e ca mersul pe o dolie, iar serile pline de oboseala unor gânduri ce-o fac să se teamă că va descoperi în oglindă un individ dolihocefal.
În fiecare seară s-ar ascunde într-o dolină să-şi poarte doliul după viaţa neînregimentată în convoiul lucrurilor ca tenul perfect, rimelul rezistent, player-ul performant. Autocompătimindu-se ca şi cum acolo, în refugiul ei, ar fi totuşi filmată cu ajutorul unei macarale Dolly.”
