a spoonful of chaos

am gasit, dupa mai multe tentative suspendate in neant/odc, “eros”, rezultatul punerii-impreuna a trei filmulete de wong kar-wai, steven soderbergh si michelangelo antonioni. mostre de discurs din care ar fi putut iesi ceva foarte fain, insa nu poti sa nu ai senzatia de zat cinematografic uitat pe fundul ibricului de fiecare regizor la the making-of a bucatii sale. pare ca autoplagierea deloc subtila e pusa la mare pret in fiecare acceptiune a erosului din cele trei perspective.

la antonioni predomina oniricul, decorul ca de expresionism, simplu si aproape neverosimil dar cu cate un element care “striga”, care aduce stridenta in peisaj; linistea evenimentelor sparta de interventia unui element strain care deviaza cursul previzibil al actiunii. insa aici pana si ruptura previzibilului aduce o doza de previzibil. ce se intampla: un cuplu in declin pleaca pe fond de cearta, destul de abrupt, de la o vila de pe malul marii si cei doi parcurg diverse spatii intr-un fel de tentativa de regasire/lamurire esuata: contempla o cascada in care se scalda si canta doua “sirene”, merg printr-un soi de crang, se opresc intr-un restaurant – si aici intra a treia prezenta: o femeie care intra sa ceara niste mere pentru calul care o insotea pe plaja. cateva scene mai tarziu, femeia din cuplu dispare indignata, iar barbatul merge la farul unde locuia straina cu merele si aici incepe eros-ul. ce nu mi-a placut: cele doua personaje feminine sunt imbracate execrabil si asta arunca din start un aer de ieftinatura porno intregii bucati (daca intentia asumata ar fi fost de a parodia genul prin folosirea propriilor mijloace – hainele de prost-gust, triunghiul amoros etc, ar fi fost mai de inteles, dar asa ceva nu-i nici macar plauzibil fiindca replicile lor intra intr-un contrast aproape rizibil cu felul in care se afiseaza – de exemplu, femeia de la far, purtand niste blugi cu insertii argintii lucioase, ii spune barbatului “i hope you can handle my chaos” inainte de intrarea in spatiul lascivitatii); dialogul e pretios, afectat in raport cu ce se intampla si felul in care se intampla; “the dangerous thread of things” se incheie cu un absolut gratuit balet pe plaja al femeii maritate, goala, si cu o intalnire si contemplare muta a corpului celeilalte femei, la randul ei goala – confirmand (in fine, cu toate scuzele de rigoare – antonioni la peste 90 de ani) panta periculoasa pe care poate aluneca firul lucrurilor – dinspre eros si eleganta a imaginii catre tonuri groase de pornografie. in povestea lui soderbergh erosul e indirect, e subiect al naratiunii la sedinta de psihanaliza, e mai mult la nivel potential intr-un vis recurent si macar exista ironia regizorala de a pune doctorul sa faca avioane din hartiile cu notite despre pacienti. [avioane care, asemenea unor acte ratate sau vise intrerupte de desteptatorul pus pe snooze, nu ating niciodata cladirea vecina]. in ce priveste micul film al lui wong kar-wai, artificial fiindca e atat de plin de trimiteri la propriile lui filme (concentrarea obsesiva pe rochii si pe accesorii feminine, ploaia, scarile inguste si obscure, sunetele din camera vecina, etc.), a avut cel putin pentru mine o scena impresionanta, in care un barbat care a ramas cam toata viata croitorul unei femei spune ca ii stie masurile pe de rost si ca e suficient s-o atinga ca sa sa-si dea seama cu cat s-au schimbat ele intr-un anumit interval. una peste alta, as mai vedea filmul o data. si mai sunt mici chestii de adaugat la bucatelele astea scrise in fuga

fiindca o prietena are nevoie de a rescue puppy (chiar eu!) sa evadeze din coyote (ugly).

in rest, numai gesturi marunte dar simtite acut, ca atunci cand iti atingi buza de jos cu fiecare dintre unghiile proaspat date cu oja, ca sa verifici daca s-au uscat, si fiecare miscare ascendenta din deget e insotita de anxietatea ca s-ar putea sa strici toata elaborarea precedenta.