almost
gasita printre lucruri cam uitate de o vreme, extrasa din “posse”-ul lui tori si ajustata la prezentul meu, care ma arata cum ar face efectele alea speciale de deformare de pe webcam, melodia cu care am stat cel mai mult azi e asa:
eh, si arata bine si ca text (ma rog, nu neaparat in layout-ul asta).
am simtit pe propria piele cum craciunul devine tolerabil daca e privit, nu prin premeditare ci din intamplare, altfel decat drept “Craciun”. povesti mai umane cu ai mei, schimbarea in bine a parerii despre vinul rose (ca tot tine melodia lui tori de aceeasi cromatica), ba chiar si cateva telefoane date din proprie initiativa de dragul vorbirii si al ascultarii.
cateva pagini cu deleuze&guattari si raportul dintre sunet, portret, cap plecat/ridicat la kafka. asta in marginea proiectului meu cu milena.
mult zgomot (pentru TL)
mă declar încă o dată fan bcu, pentru că, printre altele, poți să apari (to occur, adică) jos în zona internet cu sufletul la gură și cu laptopu’ în brațe și să zici ”uhmm, aș dori și eu să printez un document, acum”. după o scurtă privire care te face un pic să crezi că arăți ca beatrix kiddo după ce a ieșit din mormântul paulei schultz, primești un stick pe care să-ți așezi eseul (cu a cărui temă te-ai dat de trei ori peste cap, greuceanu-like, și ai ajuns până la urmă să te iei de ”frumoasele deprinderi” ale lui gellu naum cu instrumentele lui durand – sau, mă, rog, să arunci pieptenele lui durand către vrăjitoarea asta de text). Dumnezeu te ajută să îți stăpânești mișcările seismice ale extremităților superioare (eseul trebuie predat cam în 5 minute la facultate, crezi tu, neștiind că colegii tăi, mari oameni, au obținut lăbărțarea deadline-ului până săptămâna viitoare) și să faci cum trebuie cu stick-ul, de unde, bineînțeles, documentul tău nu e recunoscut de calculatorul-bază. asistată îndeaproape, cam dinspre ceafă, de doamna amabilă ”de la ei”, care se minunează activ de escoriațiile proaspete de pe degetele tale, schimbi frenetic extensia fișierului în docx, doc, rtf, hjjd, knntjjrzz, și până la urmă merge, doar că diacriticele au devenit avangardiste de-a dreptul. cu chiu cu vai sunt aduse și ele pe calea culturii oficiale și toată treaba e printată cu un layout de vis, cu ș-urile și ț-urile depășind vizibil și penibil dimensiunea celorlalte caractere. între timp suni oamenii de la seminar să îi transmită deliei ungureanu să nu cumvaaa să pleeeceeee. când ajungi, în sfârșit, ca de la război, în ultimul hal, în sală, seminarul chiar se află în desfășurare și delia ungureanu te întreabă special despre lessing, despre blecher, despre poulet și baudelaire, despre hașiș…e copleșitor.
una peste alta, deși te apucă repede paranoia critică în legătură cu ce-ai scris în eseu (adică ți se pare o mizerie) , măcar ai scăpat de el. și ai scuza că erai nedormită, că oricum cu un text de suprarealist nu merge așa, oricum, și poți să râzi un pic că prin introducere ai băgat așa:
”Lirica al cărei conținut trimite la imagini ale inconștientului și ale cărei sugestii nu țin doar de artificii tehnice suscită un interes care transcende structura goală și ajunge spre «gramatica pulsiunilor, care o precede pe cea a Academiei»[1]. Cum spunea și autorul al cărui text va face obiectul analizei din această lucrare, în asemenea cazuri «teoria strică omenia»[2].”
whatever. azi, oricum, leneveală maximă, o dimineață continuă. că tot sunt așa, anapoda, și nu am chef de iarnă, care e preponderent kitschy din cauza/datorită crăciunului/crăciunitzelor. spike și-a cumpărat un nou furtun de duș (șerpălău, cum zice ea) care cică e ”de sezon”, că are multe culori blink-blink. l-am botezat ”Santa Snake”. măcar anul ăsta luminițele sunt preponderent statice (deocamdată).
pe lângă astea, distracția în ”vizuina disco” of my own design ține mai ales de lucrurile despre care nu (mai) vorbesc cu nimeni, lucrurile alea care te fac să râzi de una singură și să te trezești că de fapt râzi la necunoscuți pe stradă, să-ți vină să te rostogolești pe rulanta de la metrou sau pe trecerea de pietoni. the silent/laughter treatment.
