de camera
faci niste glume proaste si apoi scenariul lor chiar ti se intampla. modificarea lucrurilor pe care le-ai spune, inlocuirea lor cu ceva care sta drepti, nu iese dintr-o incolonare cenusie, gatuirea asta – a devenit ceva aproape spontan. it comes naturally (impaturita cu toata negativitatea necontrolatului care vine dintr-un exces de control) in servetele de aroma-therapy.
vrei sa rasfoiesti ezra pound si se deschide la “I had over-prepared the event – that much was ominous./ With middle-aging care/ I had laid out just the right books,/ I almost turned down the right pages.” si treci la tot felul de fofilari, invizibilizari, scos micile post-it-uri de la paginile care iti raspandeau candva in toate personajele sentimentul convietuirii cu niste mari povesti.
hibridul intre lene, inghesuiala cuvintelor ca-ntr-o gentuta-plic neincapatoare, neliniste care te face sa parcurgi de nenumarate ori traseul non-initiatic in “u” din bucatarioara la oglinda.
cu aceeasi nerabdare cu care iti place sa pipai argila uscata intinsa pe fata, a doua piele. o slutire a varstelor mai rea ca-n “the curious case of benjamin button” (vazut ieri noapte cu atrofierea aia benigna si self-indulgent a simtului critic care te tine in fata ecranului cand povestea are cate-o remorca bine incarcata de dulcegarii, maxime despre cum e-n viata si ipostaze bradpittoide, ah, “breathtaking”). apoi lumea vazuta prin comprese cu musetel. tratata cu ceai&prajiturele.
consider you’re invited
a doua încercare de felul ăsta, sper să nu aibă the same result…prima se chemase “my dress hangs here”, după titlul tabloului fridei kahlo. văzusem eu în filmul cu salma hayek cum apărea imaginea aceea, identitatea unei femei proiectată într-o rochie agăţată printre tot felul de simboluri ale unei lumi străine, culoare cât curpinde, nici un grăunte al repulsiei în peisaj, şi totuşi o dezordine, un ceva nefiresc, o distanţă între “my dress” şi “there” acela. cumva la fel ca mine în toate locurile unde nu “mă încadrez” în mod natural, în toate situaţiile embarrassing, din realitate şi din mintea mea, cu toţii oamenii lângă care ajung să mă simt comfortable foarte foarte târziu, cu toate situaţiile, contextele nepotrivite pe care le traversez de bunăvoie ca să ajung mereu delayed acolo unde intenţionam să fiu de la început. locuri şi persoane pe care aparent nu le uneşte nimic şi între care doar eu trasez liniile mele stângace ca o chestie mâzgălită în paint.
mda, prima încercare a eşuat bineînţeles cu scuzele gen timp şi răbdare, as if… nici de data asta nu-s foarte convinsă că se va întâmpla ceva ok, I’m not such a big fan of second chances, but maybe-maybe… i-am zis my tea party fiindcă sper că o să stau de vorbă cu mine şi cu voi aşa, ca la o ceaşcă de ceai aromat or whatever you might like, ceva cosy şi safe. despre chestiile care happen to cross my chaotic mind. că doar de asta avem bloguri.
ce va fi pe aici? poate o mică ironie faţă de ceea ce fac(em) în fiecare zi, sau nişte chestii confesiv-patetice (hopefully not), sau câte puţin despre ce (nu apuc să)citesc/văd/ascult, ce mai scriu…right, i’m already starting to sound like everybody else. nu ştiu dacă se va găsi ceva care să facă diferenţa (specifică). parcă lipsesc de peste tot şi mai ales din spaţiile unde aş vrea mai mult să spun în sfârşit ceva. poate o să reasamblez pe aici lucruri.
i-am mai spus tea party şi fiindcă mă gândeam, în cazul în care voi vorbi mai mult singură around here, că va semăna cu o (într-un fel) haioşenie de episod south park, unde problemele emoţionale ale lui cartman se reflectau în tea parties la care invitaţii erau jucăriile lui, care “îi spuneau” (cu vocea lui, fireşte) lucruri gen “eric, you’re so cool, you’re the nicest person i’ve ever met”.
well, cam asta e pentru început. waiting for real guests.
