“I am sick of all this but I don’t know it yet”
deschizi cateodata folderele alea care au functionalitatea unui furtun cu care alimentezi promo-explicatii si clarificari de viziuni si gasesti: “I do not believe in a “we deserve each other” kind of thing, not in a matter of offside matchmaking game.” well, I do, intr-o maniera de “melancolie, nostalgie, ironie”. si poti spune asta despre fiecare. si mai cred in serile cand te duci sa vorbesti la telefon din camera vecina, ca si cum te-ai ieftini brusc la “roxanne, you don’t have to wear that dress tonight” si cineva intra peste tine si arunca cea mai marunta moneda in circulatie in palaria ta de carnaval, inchiriata din recuzita vreunui teatru de strada. si apoi, fiindca gestul asta n-a avut nici pe departe aura lui “a penny for your thoughts”, vocea ta explodeaza in cele mai agresive culori de windows media player visualiser si e stearsa de radiera unui corp care nu mai stie sa-ti vorbeasca. asa ca alergi sarind treptele ca sa ajungi intr-un loc plin de o civilizatie in care nimeni nu te va atinge vreodata.
incordarea umarului si a genunchiului la apropierea cuiva, cum e iarna cand te asezi in metrou si hainele sunt prea groase, prea voluminoase ca sa poti evita atingerea, odioasa si dorita tocmai pentru ca vrei sa ti se inflitreze subcutanat o repulsie micuta si ondulata ca un vierme de matase. cum apare apoi, intr-un alt cadru, carnea overdone a unei seri aproape vechi in care cineva iti spune o poveste de dragoste cu genunchii tai ca special guest stars. the king-size bullshit with the nice cheap bordeaux next to it. cum consumi lucrurile astea pana la ultimul oscior al amintirii. rememorarile care se intorc scrasnite, goale de emotie, asa ca esti incapabila sa recrutezi noi exprimari pentru ele si te inconjori cu citate ca intr-o harta de judet meschin. ca intr-o esarfa turcoise, cu sclipici, pe care o porti pe dos, sa nu se vada.
cum ai avut un vis povestit si repovestit in care te afli intr-un cort si ca-ntr-un scenariu de thriller trebuie sa dezgropi de prin podea un telefon retro la care urma sa sune cineva de o importanta cruciala pentru tot manifestul vietii tale de la momentul ala incolo, si sapai un mic tunel prin care scormoneai cu palma cu aceeasi senzatie curios-semigretoasa de dupa deschiderea unui fermoar, gaseai aparatul si exact cand suna si urma sa spui “alo” aparea figura lui m., manioasa, printr-o fereastra de plastic. si venea frica, intra in genunchii miscati tot mai greu, ca intr-o artroscleroza prematura, si nu mai raspundeai.
“si flacari mici, schimbatoare, pe cartile groase, legate frumos, infundate in pereti”
si o melodie cu intrebari inutile.
blue chair/chain of memories
probabil chestia asta, daca ar fi posibila at some point, ar deveni foarte populara, , dar eu nu mi-as dori deloc o pastila pentru stergerea amintirilor neplacute. nici macar pentru imensa mea frica de paienjeni. dimpotriva, am avut ani intregi in care imi placea la culme sa savurez momentele penibile, groaznice, traumatizante, sa le tot dau replay, sa gasesc retroactiv replicile potrivite pentru momentele in care nu am facut decat sa tac, sa descompun situatii infricosatoare in care m-am aflat. ceea ce banuiesc ca a dus, pentru o perioada destul de lunga, la exacerbarea simtului ridicolului si la o autocenzura tot mai vigilenta, mai a dracului.cumva toate momentele ratate, chestiile nespuse, fricile, esecurile mi se pareau mult mai spontane, inevitabile, gretos-fermecatoare, comparativ cu replicile “lucrate”, contextele in care ai timp sa iti elaborezi frumos reactia, sa ti-o impaturesti ingrijit si sa o livrezi exteriorului ambalata ca o prajiturica plina de coloranti. acum nu mai dau aceeasi importanta neplacutului, nu il mai macin/filtrez/rafinez in genul ala de pulbere din care reconstitui evenimentul si ii atasezi si alternativa prin care s-ar fi putut evita, ci pur si simplu il (pseudo)rezolv prin a-l face personaj de banc, de scenarii amuzant-grotesti.
in rest, o zi hyper-peaceful cu asa ceva si chiar si cu asta.
