dupa cum ierea da asteptat, cu ocazia ziilei mele de nascare, ‘mniezo m-a pedepsit pela sanatate si confortu persoanei, incat am dat in boala, am provocat o minora dar rascolitoare-la-interior inundatie, am pierdut trenuri, am fost abandonata in gara! si-atunci ne putem intreba, dintru accidente oare m-am apucat iar sa scriu? din cauza asta scriu eu oare?

heh. dar ce-am facut eu oare patru luni, asa cum s-ar putea intreba cetitoriul insistent si inexistent al acestui blog. well, m-am bagat pe la master. nu, nu la stiinte politice, hehe, nici la se re i, ci am tinut-o ferm pa litere! mai mult decat atat, ca sa confirm totusi cumva o anumita propensiune de dualitate jegoasa si o fascinatie nemuritoare intru a-mi plange de mila, sunt la doua sectii! ceea ce se constitue intr-o situatie de altfel plina de echilibru, fiindca treaba e asa:

la tl: sunt pe teren nesigur, n-am citit mai nimic sau am citit impropriu, impresionist, nu pot sa reconstitui genealogia vreunei idei decat dupa ce ma holbez peste text cam indelung, daca vorbesc gafele sunt implicite, uneori pot fi salvate cu o hlizeala sau o mutra nevinovata cu bot, alteori nu se poate face nimic. nu pot urmari (dis)cursul unora dintre profesori, asa ca plec la o cafea/o barfa joasa/la sectia cealalta (da, orarul are suprapuneri perfecte, ireprosabile, la orice ora am o optiune in fata, e dramatic, hehe). sunt si ore la care ma simt in siguranta putin, ca la antoaneta tanasescu, aici mi s-a gasit deja tema de dizertatie, kierkegaard! nu, nu ala religios (desi pe la tl il avem si pe tatal nostru carele esti in ceriuri), ci kirke-n gard (cum am mai gasit ca i se zice prin blogurile haioase), ala cu seductia si astea, cu banchetul si alte jocuri de perspective.

la studii literare romanesti: ei bine, daca la tl e plin de partialitati, in toate felurile posibile, dincoace toata lumea e cam globalizanta, intr-un singur semestru avem a studia toata poezia si toata proza romaneasca, dintru origini pana prin prezent! daca la tl e ca-n banchetul lui kierkegaard, cu adevaruri partiale, disjunctive, la slr ne aflam inca in plin platon! aici poti vorbi mai linistit, interactivitatea se construieste de multe ori ca la robingo, profesorul spune un nume de autor si cineva dintre colegi trebuie sa zica repedeee-repedeee un titlu de-ale autorului cu pricina, de fapt chiar nu trebuie, dar oamenii care stiu muulte, muulte titluri nu considera ca ar fi corect sa se abtina, ca sa ne putem si noi impartasi de la cunoasterea lor preaenciclopedica! orisicum, daca dupa tl iti vine sa ramai la o tigara sa iti marturisesti prostia, dupa un curs de la slr, rupi usa, cum se zice, si nu, nu te uiti inapoi. bine, te mai uiti dupa ana (gheorghe), care scrie si care zice chestii naucitor-abisale despre tine si cu care e misto sa stai pe la bere.

cam asa arata deci echilibrul, strasnic consolidat, pe deasupra, de scapariciul financiar de care auzit-am ca voi beneficia – desi slr e sectia pe care o platesc, facultatea imi va ras-plati, cica, efortu’entelectual printr-un paradox de mare angajament – desi am scos banu’de taxa, ei mi-l returneaza chiar prin bursa.

cat despre dezechilibru, asta e treaba pauzelor si a faptului ca am reinceput sa citesc sylvia plath, de data asta insa ceva mai cu simtul umorului, in johnny panic si biblia viselor, recoltata de pe la kilipirim.

ma voi stradui sa mai scriu in curand!!!

cand incerci o droaie de modalitati de a te ascunde de cineva – in spatele ochelarilor de soare enormi si a unei ciufuleli 80’s, traversand pe trotuarul celalalt, optand pentru rute penibil de ocolitoare celei pe unde ar putea fi si el – si totusi de trezesti cu the much dreaded character la usa, nu e vorba tocmai de soarta, ci mai curand, hehe, calambururi mic-burgheze si de varsta mijlocie (cum parca isi numea si van veen al lui nabokov pun-urile mult mai inspirate), mai curand, asadar, de con-soarta. de cet obscur objet du desir sau de impura, ignobila curiozitate care impinge anumite personaje sa simuleze un echilibru precar pe muchia bine slefuita a unei “relatii stabile”, fie ea tavalita prin acte sau nu. de acel “imp of the perverse” care da ghes fiecaruia sa nu se rezume la “a sta in patratica lui”, cum se spune, si sa se amestece intr-un fel sau altul, mai mult sau doar superficial si scurt in viata altor personaje – cu care raportul e fie de tip nevermine, fie de tip alternative-ending.

si ce poti face intr-o astfel de situatie decat bataitul nervos din picior, umplerea golurilor din naratiunea fiecaruia despre celalalt cu cate o chestie de tip formular, prin ce institutii ai mai trecut, cum s-a finalizat treaba asta, ce mai ai de gand, cum merge, intrebari tinute laolalta de un fir director care sta foarte drept, fara onduleuri si zig-zag-uri, asemenea succesului fiecaruia “in ce si-a propus”. intrebari care au raspunsuri posibile la sfarsit. raspunsurile fiind structurate dihotomic ca intr-un program in pascal de rezolvat prin clasa a zecea. si uite-asa se duce de rapa fascinantul tau joc de-a ascunzisurile, de-a straina care trece pe langa, scenariile suprarealiste despre cum ar fi fost daca n-ai fi trecut pe langa, toate deliciile astea minore care, cu ocazia dialogului, efectiv se topesc in gura. uite-asa se meschinareste inca o poveste peste care puteai mentine, daca aveai pofta, un anume aer de suspendare si non-alterare specifice numai seductiei (asa cum o opune baudrillard, atat de misto, productiei). asa apare in realitate o continuitate banalizanta si asa se pune un grosolan full-stop notelor pe care incepusesi sa le mazgalesti undeva despre asta si care acum ti se par prea frumoase, ai senzatia unui fel de cine-esti-tu-sa-scrii-asa-ceva, sentiment de impostura in propria poveste cu traseu modificat, ca-n eseul belindei cannone despre cei ce se simt unworthy de un anumit loc pe care il ocupa. fiindca, pe de alta parte, te intrebi si de ce accepti tu prelungirile astea de multe ori reusite in latura lor de aparenta socializare, dar in fond hidoase si pe care le banuiesti ipocrite, surazatoarele sequels in care erotismul de fapt a fost maturat (si cu a si cu ă, for that matter), promiscuizat, convertit la comportamentele unui never-happened. te intrebi fireste cat de autentice sunt prieteniile astea, aparent neconventionale, garantii ale lipsei resentimentelor si ale echilibrului psihic, incarcate de praful auriu al unei foste intimitati, transmitand permanent in subtext “esti substituibil(a)”, si de fapt cat de mult saracesc ele universul “povestii de dragoste”, al dorintei autentice, al elegantului neverafter scos ca din neplauzibilul beyond the clouds al lui antonioni. ti se adauga, in schimb, ceva de povestit la girly talks la cafea, si nu pe frumoasele foi de caiet dictando. iti pui chiar problema unei continuitati a continuitatii, intr-o tentativa de a infrumuseta, de a redecora povestea.

si ce-o fi cu numarul cam semnificativ de mici degenerescente de failed relationships si de amicitii cu “barbatii altor femei” (ca tot avea mirabela dauer piesa aia care te rupe la suflet) pe care le lasi sa se desfasoare cu ceea ce a devenit o cvasi-obisnuinta, cu vagi interogatii critice pe care le pastrezi pentru tine.

]]> http://roxeichelsimaginaryteaparty.wordpress.com/2009/09/04/pageantry/feed/ 5 roxana e. We_Were_in_Wonderland_vintage_by_petruccinaphotograph http://roxeichelsimaginaryteaparty.wordpress.com/2009/08/31/its-raining-symbols-valeu/ http://roxeichelsimaginaryteaparty.wordpress.com/2009/08/31/its-raining-symbols-valeu/#comments Mon, 31 Aug 2009 10:05:26 +0000 roxana e. http://roxeichelsimaginaryteaparty.wordpress.com/?p=279 ]]>

am avut o vara blecheriana. bine, n-am sezut chiar pe gutiera, ci, alunecand in narativ acum, pe un cufar invelit in pleduri, indaratul vitei de vie aburcate pe un balcon cu colt (potrivit si pentru sotroane) din piatra-neamt, acest berck plin de rozatoare, aceasta piatra la rinichii moldovenesti, cu peisaj dintr-ala idilic contaminat cu bling-bling-uri roberto cavalli si duzini de placute de inmatriculare italiene pe modele de alfa romeo de sta parshul in coada. vorba ceea, cum stim cu totii, un oras al muntilor, dar si al, hehehee, nuntilor de o frecventa intr-un fel iesita din comun si al competitiilor pentru hidosenia tolului festiv si poceala sarmalofila (cuvant in a carui compunere poate intra orice, de la sarmale pana la sarma ghimpata) a coafurii.

bun, asadar rascolit prin magazinasele care de care mai uimitoare, unde chestiile pe care le vezi la chioscurile metroului bucurestean ocupa locuri relativ de cinste, prin micul humanitas care a indraznit sa se inghesuie langa o “galerie de arta” si prin alte locsoare pur si simplu induiosatoare. toate ca toate, dar cand in suavul meu purgatoriu netproof s-a prabusit, din senin, un ditai hristosul inlemnit (ma rog, pictat pe lemn) tinut de bunica-mea pe peretele de deasupra patului unde mai dorm si io, pur si simplu mi-am zis ca nu-i a buna! asadar, la scurt timp dupa ce tipu’asta serios cantarind cam sapte kile a aterizat cu oaresce hodoronc taman pe perna (cred ca) din fericire vacanta, privind fix inspre geanta mea de laptop, am considerat ca cineva incearca sa-mi spuna ca e cazul sa-mi iau talpasita. ceea ce am si facut. ulterior, uitandu-ma (de ce nu??) prin adancile invataturi ale lui dan puric despre ceea ce numeste iel (si poate chiar asa o fi!) “omul frumos”, am gasit urmatoarele: “lumea (…) nu stia ca Cel ce cara crucea era nascut nu din frumosul lumii, ci din Prea-Frumosul unei Maici Prea-Curate: «(…)Tu esti Raiul prea-frumos/Ce ai tras pe Domnul jos»” (citeaza iel din ceva care se cheama “priceasna – cartea facerii). lasand la o parte faptul dubios ca Fecioara Maria l-ar fi “tras jos” pe fiul sau, cert e ca am descoperit ca el mai poate fi momit si atras acolo prin mijlocirea gentilor de laptop. imi pare rau!

de altfel, apoi am mai citit si ce zice baudrillard despre o povestioara cu moartea la samarkand si m-am gandit ca gestul meu de a-mi lua picioarele la spinare de la chiatra, pe unde am dedus ca m-ar cauta muartea, s-ar putea sa fie gresit si ca de fapt de ce fugi de aia nu scapi.

oricum, cat de curand, daca oi scapa, am de gand sa scriu. serios.

in loc sa lucrezi, faci, partial de bunavoie, partial siluita de imprejurari, un soi de scoala de vara. (vai) de capul tau.  cateodata iti vine sa te tragi singura de urechi. fiindca, dupa cum ai citit undeva ca “l’erotisme est dans l’oeil”, la tine e transmutat dans l’oreille, cand te ratoiesti la telefon, sau in varfurile degetelor, atunci cand faci din tastatura vreo creatura rascolitoare de fiere.

esti deformatoare de firesc si in acelasi timp un copil prostut  care citeste si vede filme purtandu-si chenarul de scenarii pedagogice in ghiozdan. intamplarile tale interioare au, si acum, si-n lumina asta de august (ca sa-i zici asa ei, luminii, ivanescian prin adoptie), sintaxa celor de la 10 ani, si in vorbirea despre ele lucrezi cu sinonimia, ca pentru integramele pe care le dezlegai pe vremea aia. repetitia care vrea sa para ca nu e repetitie – figura centrala intre toate figurile tale. cum iti raman structurile astea vechi, ca lecturile de la maicute ale emmei bovary, si vin si arunca priviri furtive, dar pana la urma acaparatoare in mijlocul celor mai cinice faptuiri pe care crezi ca le-ai croit. de fapt pana si astea au croiala rochiilor pentru papusi barbie pe care le inventai prin clasa a treia, cu bunica-ta. o alaturare de dualitati – lucruri mereu impartite in jumatate, repetitive sectiuni transversale in bucatele de satin. o axa a simetriei, ba orizontala, ba verticala, care desparte nuante, cognac si roz de trandafir putin trecut, vernil si crem. o destrabalare de cateva degete a materialului ramas din rochiile adevarate.

te gandesti ca oricum ai fi scris despre asta. si oricum nimic prea complicat aici, doar model barbie, nimic asemenea rasucirilor si transferurilor de senzatii la care trimit papusile lui hans bellmer. pana si schita asta prapadita a amintirilor, de fapt [gombrowicz despre “de fapt”: “cuvinte care eclipseaza genial”] tot o modalitate ieftina de a face croiala si in acelasi timp conservarea. ca o mangaiere q10 cu un disc moale, nescamosabil, pachet de 80+40.

din cand in cand, e un mic secret de-al tau, iti place sa te ratacesti. asta se intampla de cele mai multe ori in bucuresti, aproape din senin. poate fi si cand trebuie sa mergi intr-un loc cunoscut, cum ar fi sa platesti curentul sau asa ceva. pur si simplu cotesti pe o alee pe unde n-ai mai fost niciodata, apoi pe inca o straduta, pastrand totusi intuitiv directia aproximativa spre locul unde vrei sa ajungi, si gata. a inceput. sunt si ceva reguli, cum ar fi sa nu intrebi trecatorii „cum se ajunge la”, sa nu-ti folosesti telefonul, sa nu tii drumul drept, ci sa te afunzi in orice vagauna tentanta, si asa poti vedea cateva nimicuri destul de tari, o fereastra cu fluturi enormi, colorati, imbecili, dintr-un fel de matase teapana, alta de unde se aude cum cineva asculta taaare the cure, cum poate fi o straduta atat de ingusta, „organizam mese festive cu caracter crestin”, si cum o fi sa ai mereu ca priveliste un zid industrial, din placi din acelea mari de beton, cum erau mai demult gardurile scolilor si gradinitelor (doar ca in plus aveau ca ornamente o dantela primitiva din x-uri deasupra). si sa ai senzatia ca te pierzi, ca n-o sa te mai gaseasca nici dracu in simpatica asta de realitate imediata mizerabila. Sa fie aproape o deziluzie sa gasesti drumul spre un loc cunoscut. oricum, e starea aia in care din cauza fiktiunii (ai scris in telefon ca sa nu uiti), realitatea te intereseaza mult mai tare, si faptul ca mergi pe urma in directia preciziei inseamna dintr-o data foarte multe kestii, ca atunci cand iti ghiceste cineva in palma si te prefaci atat de tare ca/incat ai sa crezi. ba faci cativa pasi inapoi, ca un wannabe obsecvios, ba te distantezi in fata, cu un ceremonial aproape involuntar, aproape firesc al lipsei de delicatete, dai tarcoale, faci rotocoale cu esarfa. ai prins de undeva, stii si de unde, din doua surse ca doi stupi supraincarcati, unul livresc, celalalt plainly biografic, o subtila oroare de intimitate, de interioare care nu te contin doar pe tine, iti vine sa incepi scrisori, pe hartie beige, pe camasi verzui, peste kitsch-urile deja scrijelite pe scoarta de copac, pe marginea urateniilor de carti de tarot de la cartea lui pavic. sa pleci inspre urmatorul bar sordid si eclectic si sa mai ceri cateva pahare, cum fac toti cei de curtea-veche care se mai indeamna la o poveste, doar ca tu inca nu te-ai invechit destul si nici nu prea povestesti, nici nu prea scrii. te razgandesti mereu in orice alegere, devii ba rautacioasa, ba prostesc de agreabila (cum tot folosea paul din copiii teribili ai lui cocteau agreabilul), alegi filmul prost si arati ca ai vrea sa simulezi ca te simti un pic vinovata, si nici asta n-are sens pana la capat.

apoi mai apar cateva amintiri minuscule si neplacute care se tin dupa tine ca niste vagabonzi intr-un gang intunecos. si toate scenariile mai cu deznodamant, mai deznodate, si cu placiditate mic-burgheza se aseaza peste zilele astea de vara ca un fel de „it’s the good advice that you just didn’t take”. o agrafa scapata pe podea, desfacuta, asteptand sa prinda, sa lege toate bucatile astea de material cu tivul descusut. sa impatureasca o intersectie in care, cum ai aflat de curand, se poate sta o noapte intreaga. sau o zi. o inversunare cu care taci. chestia asta ar putea uneori, din totala lipsa de bagare de seama, sa fie chiar frumoasa. te duci putin pana la oglinda si nimic nu ti se pare mai nepotrivit si mai binevenit. a real phoney, cum zice o.j. despre holly in breakfast at tiffany’s.

fiindca am dat-o de stricaciune cu sinonimia contextuala in limba engleza si am sarit gardul vopsit al limitei de spatiu pentru eseu, am voie sa:

vorbesc ca o veverita cracanata printre beri, haleala pacatoasa, iepuri si parshi shnitzeloshi filologi

nu ma gandesc ce se intampla in portofel dupa o miniorgie de capul meu prin carturesti, cum e cand iti trosnesti cu pofta incheieturile inspre niste carticele de erotomani si copii teribili, ceai si chestiute colorate de pus pe rafturi, toate astea conform manifestarilor ciclonului nestatorniciei financiare si livresti care te ia prin invaluire dupa examen – treaba descrisa, par egzamplu (sau pentru instanta, ca doar asa, post factum, pot si sa gandesc in traduceri libere si literale), si de iuliana

ma tolanesc, sa adulmec paginile si sa citesc (eventual cu voce tare si intonatie, ca sa auda si vecinul meu de jos, hehe) din henry miller, sexus, sa ma bucur de vocea asta frantuzita si aspra ca o coaja de nuca de cocos fiindca am racit un pic, sa stranut euforic ca o pisica turbata

stau un pic departe de mopete, pisicaine, broscoporc, rinocal si alte animale heraldice de-ale lui, oh da, ivanescu

exagerez si sa zic de cate ori vreau ca am o migrena dezgustatoare

vorbesc serios cu neseriosii si invers

ascult blonde redhead, „the dress”, pana imi intra in cap ca sunt in starea aia, in loc de luciditatea asta plata ca o dusumea insa confortabila si cu momente de chitaiala placuta

scriu facil si fara fond (&#_!@*), sa nu merg la bcu, ci sa stau doar la veiozele si mesele verzi din capul meu, cum ar veni.

o sa fie intr-un fel dincolo de bine si de rau, fiindca ,vorba aia (sa nu ma abtin de la citate), “stiu engleza, o simt in mine”, sau “is this the life DO you want to carry on”.

cum creezi pornind de la unele fapte un alt adevar, croit pe tiparul unor minciuni cat toate zilele. cum apare printre noi o lume fictionala, cu tot cu metafictiunea constiintei autorilor sai, de la un simplu n-am vazut n-am auzit. n-am stiut ca. am uitat sa. asa se transforma niste intamplari in aproape-nimic, un discurs in subiectul unei taceri aproape stanjenite, o conversatie aparent fireasca intr-o divagatie de la un subiect prea putin confortabil.

si nici macar n-ai rabdarea sa speri sa ti se infirme predictiile, sa derapeze cumva evenimentele de pe ruta pe care o vezi atat de liniara in ciuda curbelor care ti-ar fi parut, cu cateva varste afective in urma, spectaculoase. deziluzia confirmarii nu e nici macar amaruie, e lipsita de gust, e mai curand tactila, ca la jocul din copilarie cand cineva trebuia sa-ti puna in scena cateva roluri pe pielea antebratului: o serpuire de rama, o dara de melc, o bubuitura de elefant, niste ciupituri de tantar, si senzatiile se repetau accelerat si exasperant pana la ameteala. o ameteala a pielii. cum la confruntarea vizuala cu astfel de instante ale realitatii care se pretinsese a fi altfel, tot corpul devine, timp de aproape un minut, un antebrat bombardat de pumni mici, ondulari si impreunari de degete, unghii care lasa in carne cratimele acelea surd dureroase.

cat de usor se livreaza zilnic realitati alternative. cum tu le primesti atat de frecvent, probabil fiindca pari o mare amatoare de povesti. (nevoia inventarii unui motiv nu acopera totusi sacii cenusii ai gratuitatii intamplarilor).

si pentru un mic reflex de autoculpabilizare, iti amintesti apasat cum se bucura cineva, copilareste, cu un zambet aproape neverosimil pentru trasaturile acelei figuri, de cateva cuvinte intre care il asezai. si apoi ai lipsit putin lasandu-l cu ele, cu partea nevazuta a lunii si alte dezvrajiri, si cum totul a iesit la iveala ca o gluma meschina, ca un aranjament de trucuri ieftine pe care le ornamentezi cu altii, adevaratii invitati la acest carnaval de identitati, ca sa ai ce povesti. sa ai ce fictiune sa real-izezi. cum n-ai mai intalnit de atunci zambetul acela decat intr-o fotografie pe care nici macar n-ai facut-o tu.

]]> http://roxeichelsimaginaryteaparty.wordpress.com/2009/06/07/povesti-dintr-una-intr-alta-like-anything-else/feed/ 2 roxana e. The_Carn_E_Val_by_asunder http://roxeichelsimaginaryteaparty.wordpress.com/2009/06/02/sotron-imaginar-cu-cifrele-puse-alandala/ http://roxeichelsimaginaryteaparty.wordpress.com/2009/06/02/sotron-imaginar-cu-cifrele-puse-alandala/#comments Tue, 02 Jun 2009 21:33:43 +0000 roxana e. http://roxeichelsimaginaryteaparty.wordpress.com/?p=258 ]]>

citesti cateva mail-uri vechi (care o fi de fapt intervalul care sa-ti permita sa spui despre un e-mail ca e vechi) si e ca in visele cu insecte care arata ca invelisul tepos al castanelor, au figuri morocanoase si le simti muscaturile pe pulpe; uneori cu porcariile alea de tresariri which spell out f-u-c-k-i-n-g m-o-r-t-i-f-i-e-d.

nevoia de un deadline la care sa fie gata toate cutremurele emotionale, in mijlocul carora am: frisoane, prea multe chestii cu gust de caise, carti postale ca imaginea cu thick blinds a unei camere din care pleci repede, foarte repede, si in care sta pe undeva un obiect sclipitor neidentificat la care nici nu-ti doresti sa te uiti prea bine dar crezi, si chiar poftesti sa crezi, ca e un obiect sclipicios-like lasat de alta femeie. vrei cel putin o liniste a daramaturilor in loc de zguduiala si scartaiala prelungita a unor marionete interioare.

si te gandesti la oamenii care nu vor face niciodata parte cu adevarat din nimic-ul asta ca o acadea uriasa cu model de spirala roz cu alb pe care o tot crantanesti pe margini, acadeaua cu zimti pe care o oferi fara jena si altora cand ar trebui, ca sa fii adecvata&simpatica, sa le cumperi o alta. oamenii pe care ii introduci abrupt, fara preaviz si luciditate, in categoria „imi vine sa te sun cand am o idee care imi face chicoteala sa urce topait treptele aparatului fonator”, dar bineinteles ca butonul ala verde nu e aproape niciodata apasat in momentele cu pricina. asta se intampla mult mai tarziu, cand nu ai mai nimic de zis, te afli intr-o dubioasa buda cu pereti transparenti, wearing a naked dress si soliciti sa ti se spuna ceva frumos. iar apasarea butonului e tardiva, ineficienta, nerabdatoare, la fel ca apasarea care iti va vizita cateva nopti mai tarziu pielea. iar „underwater love” in camera ta in timp ce rasfoiesti pentru proiecte means shit. this is actually a deleted scene, e ca pamantul uscat din ghiveciul dispretuit de pe pervaz, ca mirodeniile invechite din paginile cartilor cu hartie ieftina si subtiratica.

felul cum incetineste fumul albastrui peste toate lucrurile dupa cate un examen, the ”not-in-my-greatest-shape-but-fine” state, amorteala calduroasa si usor murdara care incepe sa umble tiptil pe strazile bucurestiului, chicoteala de dupa ochelari-libelula uriasi, cu rame albe. frumusetea ca un machiaj scurs a tuturor aproape-intamplarilor. the ”i don’t wanna talk about it” face. nu traiesti nimic pana la capat, si din eu-rile fractionate indesate in traistuta de funii impletite a fiecarei zile nu iese vreun personaj rotund. si nici macar nu te hotarasti care dintre ele vor urca pe podiumul caraghioseniilor cotidiene. explicatii care, pe podul speaker-hearer, nu ajung sa fotografieze the felicity conditions, cum ar veni.

vesti nu tocmai imbucuratoare despre o carticica la care am depus cu cativa colegi un mic hei-rup (si cu ceva momente doar de rup-tura serioasa de lucru, ce-i drept), vesti zambitoare despre my-six-years-ago-self, ca imagine care inca exista, indiferent care i-ar fi calitatea sau efectul de ingalbenire, spalacire, inca doua examene, hopefully, mari pofte de a asculta povesti si dileme nocturne. pofte non-lexicalizate.

fascinatia grosolana fata de tarcoalele date unei scriiituri prea misto ca s-o poti recicla, reitera in lucrarica ta. mai nou cuvantul asta, scriituri, imi aminteste de cum numeam prin copilarie chestiile cu care te serveste cineva cand mergi in vizita: servituri.

sa hoinaresti, tot intr-un soi de vizita perpetua, in care te servesti cam ca la un „impinge tava” cu ce se nimereste, prin niste texte, ca sa faci analogii, ca deh, doar tre’sa scrii despre o poezie „a carei figura centrala e insertia”. si te inserezi cu mofturi prin rilke si pound (mai cu masura si impersonalitate) si apoi, colac peste mofeta, mai dai si peste „paludes” de gide, care zice: „la doua am primit depesa. zicea: «rahat; urmeaza scrisoare.» atunci tristetea m-a napadit si mai mult.”. si apoi, in incheierea romanului:

„lista celor mai de seama fraze din paludes

pag. 15 – a spus: «ia te uita! lucrezi?»

pag. 88 – toate ideile pe care le ridici trebuiesc duse pana la capat.

pag. ………………….. (pentru a respecta idiosincrazia fiecaruia, lasam fiecarui cititor sarcina de a completa aceasta fila.”

chestii care se aplica mai mult felului in care (nu) scrii decat lucrurilor despre care ai vrea sa scrii.

si tot in ideea de scris, cu materiile lui prime sau de alt ordin, cineva a ajuns la blogul meu cautand: „cum folosesc hartia igienica mototolita”. eh, pot spune acum ca probabil cu: „rahat. urmeaza scrisoare”.