however
mor dupa dovezile de labilitate psihica atunci cand incepe etapa ascendenta din proces, atunci cand dupa o claustrare pe care o mai si pretinzi involuntara, o tavalire prelungita ca-ntr-o tava cu peretii prea inalti. cum te intinzi in starile urate si familiare ca un soi de cream cheese spread pe o felie de paine uscata. te (com)placi/complici/complicizezi cu tine-aia-naspa-si-antisociala/compromiti/complotezi sau tot felul de lucruri care nu au legatura cu astea dar tin de un anumit fel de momente ca atunci cand stai in fata rafturilor pline din sifonier si esti convinsa ca n-ai cu ce sa te imbraci.
uneori te mai si plictisesti de treburile astea, si vin unele guvernate de mai putine neintelegeri voite – o trezire aproape de bunavoie la 6 dimineata, o cafea neobisnuit de dulce, senzatia ca ti-a fost dor de cateva obiecte din garsoniera desi n-ai lipsit nici trei zile. cateva ore la bcu, cu niste carti tare diferite unele de altele, cu „warning shots” de la thievery corporation in urechi, cu locul preferat din sala cinci si cu o caldura moale in ceafa. cu o lumina asemanatoare aceleia din dimineata de asta-vara, inaintea examenului oral la comparata, unde n-am mai ajuns. atunci lucrurile erau asa: fara somn de vreo doua zilenopti, dupa zorii petrecuti la aeroport cu m., cand avionul lui intarzia incredibil de mult si noi am baut foarte multa cafea si am ras fara sa ne oprim si ne-am inteles irepetabil de bine. apoi am petrecut si eu cu fedra, hipolit, racine, barthes si altii ceva timp, cam cat un zbor pana la londra, am mai si adormit cate cinci minute in lumina aia indiferenta si simpatica, de sera, de la bcu. apoi, fiindca ideea examenului pentru nota noua sau zece la comparata parea in mod fundamental antipatica, am plecat acasa.
cu aceeasi nuanta de indulgenta ca si azi, cand m-am si lafait cateva ore dupa carti si ce-o mai fi, si bine am facut, fiindca unul din personajele lui julio cortázar in „cartea lui manuel” se cheama „ala de ti-am zis”, iar saša stanišič scrie despre „cat de des trebuie sa bata inima ca sa invinga rusinea”, „pe vremea cand totul era inca bine. (…) cu o prefata de mamaia katarina”, „cat poti interveni in propriile amintiri, cine va fi gasit si cine va ramane inventat” si alte chestii care n-au nimic de-a face cu lecturile mele obligatorii.
de-feminizarea si alte gramezi de ganganii
stai in camera ta cu o pofta enorma de a nu fi vazuta de nimeni, cu filme, cu prajituri, o tacere ca o bataie de joc in cateva directii la care te poti gandi, niste scurte sclifoseli la telefon in alte directii – cele la care nu te poti gandi, de fapt. iti pui un pulovar bleu, tricotat, gasit prin casa, si dintr-o data esti vanzatoarea de abonamente la ratb; elasticul de un albastru-windows-xp cu care-ti prinzi parul intr-o coada subtire completeaza efectul, confiscand orice fel de tentativa de stralucire a vreunei suvite. stai asa, cu alura asta stupida, te invarti prin casa incat sa vezi prin cate o oglinda cam ce s-a intamplat cu tine, te uiti la film si te intrebi cat de repede o sa uiti secventele alea, te uiti in tavan si mintea ta face podul de sus.
schimbi hainele cu ceva mai contemporan, dar iesi pana la magazin complet nemachiata, te strambi, in cate-o vitrina, la mutra care ti se reflecta peste vreo bluzita inflorata, vreo reclama cu promotii la solar sau vreo rochie de femeie gravida. esti foarte plictisitoare. ar fi minunat sa nu se uite absolut nimeni la tine, sa nu te priveasca nicio persoana drept in ochi, nici macar femeile alea care iti dau restul. (dincolo de cumparaturile astea, e chestia la care te gandeai de curand: ca toate intamplarile [cu ecouri] interioare ale ultimelor luni sunt numai feluri de a lua/ a da restul. si intotdeauna, in cazurile astea, ramane un rest). si totusi chestia asta umana si nedorita se intampla.
te intorci acasa si reiei sirul de costumari cu vechituri, scrii cam la deruta doua-trei randuri proaste, le stergi, incepi iar, si te gandesti ca structura recurenta a filmelor din ultimele zile e “clusterfuck”: in burn after reading – unde chiar un personaj extrage la sfarsit concluzia ca asta-i cuvantul cheie pentru tot ce s-a intamplat; in sophie’s choice (cu un soi de triunghi amoros) si in what’s new, pussycat (unde o droaie de femei il urmaresc pe peter o’toole si totul se intampla cu o retorica mock-psychoanalytical destul de simpatica).
si te gandesti cu (mila si cu) groaza ca saptamana viitoare va trebui sa le predai ceva unor oameni obisnuiti cu ideea ca profu’ de romana-i o chestie care-si imagineaza ca misiunea sa e sa scoate pe necuratul din elevi si in acelasi timp sa-i lase intr-o stare de saraci cu duhul. si invatati cu ideea ca in ora de romana se tot citeste si reciteste textul din manual. cu voce tare. cam toata ora. si nu, nu in ideea ca relectura naste noi interpretari.
si ca ai de tradus scrisori d’amor din secolul al XVIII-lea (la prima vedere, pare ca de pe-aici isi extrage si jane austen ironia la adresa ariei lexicale axate pe treburi dintr-astea). si e destul de caraghios sa faci asta intr-o vreme cand dupa ani buni de naivitati imbuibate (ca de secol 18, ce sa mai) si inadecvari bine-traite, urmati de mici patratele de echilibru, ai inceput sa: iti exprimi parerile favorabile despre cate cineva facandu-le sa sune aproape jignitor; raspunzi la diverse interpelari masculine folosind un limbaj de cea mai joasa speta; razi strident si acru cand povestesti felurite istorii mai mult sau mai putin erotice; taci apasat cand se pare ca s-ar astepta vreun raspuns de la tine. cand asculti cu o oarecare satisfactie cantece despre scamatorii care nu functioneaza.
de camera
faci niste glume proaste si apoi scenariul lor chiar ti se intampla. modificarea lucrurilor pe care le-ai spune, inlocuirea lor cu ceva care sta drepti, nu iese dintr-o incolonare cenusie, gatuirea asta – a devenit ceva aproape spontan. it comes naturally (impaturita cu toata negativitatea necontrolatului care vine dintr-un exces de control) in servetele de aroma-therapy.
vrei sa rasfoiesti ezra pound si se deschide la “I had over-prepared the event – that much was ominous./ With middle-aging care/ I had laid out just the right books,/ I almost turned down the right pages.” si treci la tot felul de fofilari, invizibilizari, scos micile post-it-uri de la paginile care iti raspandeau candva in toate personajele sentimentul convietuirii cu niste mari povesti.
hibridul intre lene, inghesuiala cuvintelor ca-ntr-o gentuta-plic neincapatoare, neliniste care te face sa parcurgi de nenumarate ori traseul non-initiatic in “u” din bucatarioara la oglinda.
cu aceeasi nerabdare cu care iti place sa pipai argila uscata intinsa pe fata, a doua piele. o slutire a varstelor mai rea ca-n “the curious case of benjamin button” (vazut ieri noapte cu atrofierea aia benigna si self-indulgent a simtului critic care te tine in fata ecranului cand povestea are cate-o remorca bine incarcata de dulcegarii, maxime despre cum e-n viata si ipostaze bradpittoide, ah, “breathtaking”). apoi lumea vazuta prin comprese cu musetel. tratata cu ceai&prajiturele.
frumoasele spaime&multiplicari
astazi am fost intr-o carte. n-am chef sa spun ce carte, fiindca mi-ar fi rusine ca scriu despre mine in loc sa scriu despre ea.
e cumva ca dupa un somn rau, friguros, impestritat aiurea, in pozitii nefiresti si dureroase, cand vine cineva si aproape ca nici nu te trezeste, te inveleste si iti aseaza pernele asa cum iti place tie si te intinzi dupa cum ai chef fiindca simti totul la locul lui, iar apoi cand te trezesti de-a binelea ai senzatia ca ai dormit foarte fain toata noaptea.
ai citit aproape o treime din carte si ai visat o sala de scoala in culori nesanatoase, spitalicesti, cu o lumina de galbenul unei banane aproape stricate, cu banci de un albastru-verzui batranesc, ca de apa murdara; bancile au cate trei locuri si langa tine stau doua colege din scoala generala, aratand tot ca pe vremea aia, ba chiar au si tricouri albe ca la ora de sport; e un fel de ora de engleza, la care preda chiar profu’ cu care faci cursul practic anul asta si tu nu arati ca-n scoala generala, iti simti corpul ca-n ultimele zile, asa, si profu’ te pune sa traduci ceva, si e un text simplu, insa incepe aiurea, cu un fel de “ceea ce e reprezentat de”, si tu pur si simplu n-ai cea mai vaga idee cum sa spui, iti flutura prin minte un fel de “what” care fuge in goana, si in locul lui iti apare in fata ochilor ca o foaie de registru invechit, galbuie, cu niste coloane separate de dungi groase, urate, iar tu trebuie sa pui in coloanele alea cele cateva cuvinte cu care incepe traducerea; habar n-ai, si te chinuiesti groaznic sa spui ceva, sa-ti amintesti, auzi cum ceilalti incep sa-si dreaga vocea si cum asteptarea lor se foieste in jurul tau, insa pur si simplu nu se mai intampla nimic, si sentimentul asta de criza urca pana la gat incat incepi sa plangi, un plans sonor, liniar, uniform, fara modulatii jalnice sau ocolisuri. eh, si te trezesti. si amintirea plansului e foarte clara, transparenta, il simti, inconfundabil, nu ca pe plansul ofticat al tocilarului care stie ca o sa ia nota mica, nici ca pe ala cand primesti o pedeapsa drastica, exagerata, nici ca pe ala chinuit, lucrat ca sa impresioneze inainte de a fi deversat, ci ca pe reactia onesta a cuiva care nu mai stie, care pierde pana si informatie, care nu trage de maneca frazele de compatimire, dar pur si simplu se da in spectacol; un plans prin care spui direct ca ai o mica forma de rau, ca nu te mai poti concentra decat asupra ta si a senzatiilor tale nelalocul tau, un plans asa cum chiar era aproape sa-mi vina de curand prin masini, autobuze, printre rafturi si-n tot felul de spatii publice, un plans dupa unele energii care par irecuperabile; un plans al lipsei de rabdare fata de toata deplasarile mele (in toate sensurile posibile); o iesire autentica prin care vrei sa ti se atraga atentia asupra a altceva, fiindca tu nu mai reusesti sa fii si in exteriorul tau si tot ce pare ca faci bine iti e de fapt ca o rima involuntara si caraghioasa, o potriveala de suprafata.
si dupa ce rememorezi visul, te trezesti ca in timp ce speli vase faci un inventar si ca incepi sa razi; ca dupa ce te-ai vaitat atata ca esti centrata asupra denaturarilor tale, te gandesti de fapt la un fel de colectie de oameni – cei care iti inventeaza diverse istorisiri trase de par insa frumoase daca nu stai sa le iei la bani marunti; cei care iti explica felurite treburi; cei rautaciosi; cei care ti se explica; cei care te asculta batzaind din picior, asteptand sa termini de povestit ca sa inceapa ei sa-ti spuna pentru a saptea oara vreo chestie de-ale lor; cei care te intreaba din senin cate ceva frapant; cei care te fac sa razi; cei care incep noaptea sa rasuceasca vreo poveste in jurul degetelor, la telefon sau de dincolo de vreun ecran. si cum mi-am dat seama ca prezenta asta care ma binedispune si pe care o crezusem pana acum un soi de gandire-la-cate-cineva-anume e de fapt un soi de bol plin cu identitati-bileţele pe care le desfaci ca la tragerile la sorti; sau un soi de morman de personalitati reale&carti&melodii din care modelezi fara sa-ti dai seama cam cate un prieten imaginar pe zi, o sinteza, un soi de prezenta misterioasa, spalacita careia i se adreseaza toata sacosa monologului interior, toate privirile in geamuri-oglinda, toate mesajele-ciorna din telefon. un mic environment al tau care are ca sursa un fel de inconstient relational, ca un ghemotoc de raspunsuri, ca o selectie de inregistrari care iti spun cate ceva unic si irepetabil – ceva despre tine, la urma urmei – si care marturisesc implicit insuficienta fiecare entitati reale ce serveste ca material pentru fictiunea asta nepremeditata. o mica falsificare necesara unei bucurii, culmea, sincere.
aproape ca atunci cand iti pui niste casti si ti se pare ca ele zic ceva inainte sa apuci sa pornesti player-ul. cum, in timp ce scrii, incepe “the heart’s a lonely hunter”, thievery corporation, si te hotarasti ca-i mai bine s-o lasi pe altadata cu scrisul despre coincidente. si sa termini cartea. pentru ca-i bine oricum. pentru ca-ti place sa te sperii asa, si sa nu explici exact cum.
