a spoonful of chaos

as fi vrut de fapt sa ma refer la “marea fantezie cu trei fugi pentru martha”, partea a 9-a, “fugind prin zapada”, insa nu mai e zapada, azi a aratat ca si cand s-ar apropia vremea tarabelor cu martisoare, a inghesuielii cu celofan si plus si flori artificiale din piata romana. fiindca acolo, la partea a 9-a, se deschisese cartea atunci cand am zis ca o sa se intample ceva cu scrisul. dar acum o sa fac o alta pomana textuala, si anume:

despre nesinceritatile neoperante

de la un timp – ramasese pe ganduri, in fata ferestrei

(in spatele ei, el se plimbase o vreme prin camera,

cu mainile in buzunarele pantalonilor, exersand

cum ar fi trebuit sa schioapete, cand avea

sa trebuiasca sa se scuze- se gandea: am sa-i spun

ca am calcat pe pisica, si, uite, mi-am scrantit glesna.

ea nici nu-l asculta, poate, -sedea cu ochii pierduti

la fereastra. – dar n-ar fi putut sa vada nimic

afara, doar fata ei chiar, rasfrangandu-se in panelul

de sticla, acum colorata de lumina lampii

de aici). el, de fapt, dupa o vreme s-a oprit,

cu mainile sprijinite de soba – nu mai spunea

nimic. pisica il pandea de sub masuta rotunda

din colt dupa o vreme a intrat ea.

si atunci, el si-a dres vocea – ea, sedea

pe ganduri, la fereastra. pisica si-a ridicat ochii.

si afara nu se vedea nimic.

(ivanescu, desigur)
(saptamana trecuta, in loc de pisica, mi-am cumparat un melc de acvariu. fara acvariu. il cheama adrian. proaspat cumparat si locuind intr-un plastic rasucit, l-am adus la cursul practic de engleza, unde numai emilian l-a inteles cu adevarat si a spus “a ti-o lua la punga” si apoi ne-a adus in pauza niste “chiar nimic”, adica niste pepsi. orisicum, adrian e dependent de socializare, ii place mult sa isi scoata coarnele la intuneric in “fire”, ii place langa calorifer si agreeaza sa cantam “scarlet begonias”, sa ascultam “aqualung” si sa stea intr-o lingura de plastic cat timp i se face curat in “acvariu”. cand lipsesc mai mult de 24h il gasesc amarat si autist. dar isi face repede formalitatile de externare din cochilie si mai radem.)

ca tot am zis de memorie si legislatia ei la ivanescu si textele cu andrei, o  sa fac si un adevarat pomelnic de parastas textual si o sa arat ca pe la 17 ani era asa (chestii decupate la cvasiintamplare):

el:

in camera memoriei nu mai ramasese decat un pictor in uniforma alba

care spuse fara sa fie intrebat: “am dat si ultima dunga de roz pe peretele care

in general ar fi fost mov, puteti foarte lesne vedea ce a iesit mai tarziu,

intre timp voi pleca o data de aici…”, fara sa stie ca toata constructia

nu era decat un seif pentru obiectele personale ale artistului

intr-o odaie stramta gandurile sporovaiau despre mesajele impersonale

pe care fusesera nevoite sa le transmita periodic, ca niste femei libere

adunate pe o cuvertura rosie in pat tinandu-se de ceasca cu cafea sa nu se friga

daca ei n-ar fi, noi am vorbi numai ce se prinde in plase,

numai ce se adoarme in corabii deasupra valurilor…

si ultimii neuroni se simteau singuri in ultimele lor reactii, ne vom

indragosti intr-o zi de un gand si vom pleca dracului de aici: ” e camera mea cu peretii mov,

ii pastrez goi ca si peretii dulapului roz ca si ura,

inchid dimineata fereastra si refac in fiecare zi zidurile mai groase mai drepte

pana cand ma voi oglindi in ele, ce stiinta de carte sublima iubirea victoria contagioasei morti

sau inca vreo cateva saruturi” si toti se simteau ca niste pedepse date lor insisi

frigul se ivea scancind din podele si se indragostea de trupul lor flexibil

pana cand ii intarea ca pe niste sani ca pe niste sani

batea vantul, zapada se viscolea urat cum ii venea aluia de sus la indemana,

cainii se-ngramadeau ingrijorati ca vor paste pe pajisti inflorate cu nivelul de trai

si pe alei se auzeau pasii mei printre campiile care ma cunosteau din copilarie,

printre lacurile pe care cei mai tineri oameni se iubeau non-stop

fara sa faca din asta un program in sine, un parc in care tancii invata sa mearga,

bunicii isi plimba nepotii si nepotii isi refac cate putin amintirile…

tufe de trandafiri inghetate, copaci luandu-si lumea in cap cu destinatia nowhere

si vocea ta care dimineata canta pana cand ma trezesc din gand pana te gasesc pieptanand frumosul-lungul par in camera memoriei nu mai ramasese decat un pictor…

dar si eu, de colo, hehehe:

ca şi cum ai şti fiecare cuvânt pe care urmează să-l scriu/spun/arunc în neant/în tine.

ca şi cum trupul meu ar fi o frunză de septembrie

într-o palmă bătrână care a mângâiat toate canapelele de piele din oraş.

îmi umezesc buzele ca să pot tăvăli cuvintele prin iarbă uscată.

pare aşa departe,vremea aceea de vară fără costume de bal mascat.

ca şi cum mi-ai trimite mesaje conţinând numai puncte de suspensie,

mesaje din ţara punctelor,a întreruperilor neîntrerupte.şi eu m-aş preface,

pe rând şi în zadar că rândurile mele ba sunt,ba nu sunt pentru tine tu care zile în şir mi-ai trimis cuvinte în loc de flori cuvinte-ca-florile-cuvinte pe care eu

le atârnam de glezne de lobul urechii sau de ferestre.

acum tot ce fac e o rupere a convenţiei,o descătuşare a tainei,

adică o desfacere a cătuşelor care au săpat adânc în carnea

de pe încheieturile textului.

acest „ca şi cum”e un calorifer

care îmi înroşeşte obrajii ca o mângâiere.ce priveşti tu aici e un fals sfârşit,

anunţat în fiecare zi ca o ştire de ultima oră.

va locui aici un scris-în-somn care te aduce şi pe tine cu el

din ţara aceea îndepărtată.un somn trezind amintiri, somn în care nu uiţi nimic,

degeaba strigaţi voi „ochii care nu se văd”.

scrisul ăsta ca un automobil vechi n-a reuşit vreodată

să(-şi) spună povestea a pus frână la fiecare semafor

a dat prioritate la fiecare intersecţie acum va rămâne fără combustibil.

scrisul ăsta e o durere surdă în plămâni.n-am privit/primit

decât buzele bolnave ale poemului şoptind în delir

despre dorinţa de a-şi primi libertatea să se răspândească în aer

să respire în afara mea.

nimic de adăugat acum.

chiar nimic de adaugat; avand in vedere oboseala care invarte totul in cap ca intr-un acvariu, e bine ca incepe sesiunea si n-am sa mai fiu asa des pe la facultate, preumblandu-ma din aripa dreapta in cea stanga ca pe o pista dintr-aia de skateboard, intr-o ameteala perpetua, cu cinci kile de carti trantite urat pe scaun si antoaneta tanasescu spunandu-mi ca o doamna nu face niciodata asa ceva. sigur, e irelevant ca nu vazusem ca dumneaei intrase deja in sala. si toate astea cu senzatia aproape constanta ca intr-o buna (adica rea) zi [scara aia in] spirala se va duce chiar dracului. cu mine cu tot. de atatea greutati (ale cartilor).