oh, but enough about me; let’s talk about me; la la la la lee
|
Brain Lateralization Test Results
|
| Right Brain (78%) The right hemisphere is the visual, figurative, artistic, and intuitive side of the brain. Left Brain (28%) The left hemisphere is the logical, articulate, assertive, and practical side of the brain |
Are You Right or Left Brained?
personality tests by similarminds.com
(despre asta nu mai zic nimic)
miercuri examen la tl iar eu ma molipsesc (de la corina, mica mea revelatie in sectorul de confesiuni erotice pe 2009 so far; in capitole scurte, dar edificatoare, cu rasete convulsive si afumate prin spring, unde intrasem intr-o zona a explicitului susotit vis-a-vis de episoade cu o cronologie sparta in toate sensurile posibile, si pe messenger, suportul unui schimb empatizant de favorites de prin filme; da, inchid paranteza, gata) cu o chestie veche, hipercunoscuta, highschool-ish, cu o vaga aroma ranceda, ca in prima transa de an 1 de facultate cand aruncam in dambovita florile primite:
,
chestie pe care o cant in camera la spike, la crapatura zorilor, cum ar veni, cu o voce dintr-aia ca de chef luzarlaic, cu chitara and all, ca-n vremurile cand m. imi spunea cum e vocea mea artificiala.
una peste alta, sau de colo pana colo, libertatea de expresie a singuratatii e benefica, cu imagini in care fac (initial reluctantly, apoi cu din ce in ce mai mult spor) explorari cu zoom (fractalice, cum ar spune adi), ca o tehnica de “terasa la roma”(pe care, da, trebuie s-o recitesc). un fel de “electric ladyland”, cum se chema (si) un desen al unui artist francez pe care nu mi-l amintesc fiindca e salvat in pc-ul de la ploiesti.
“new skin for the old ceremony”
as fi vrut de fapt sa ma refer la “marea fantezie cu trei fugi pentru martha”, partea a 9-a, “fugind prin zapada”, insa nu mai e zapada, azi a aratat ca si cand s-ar apropia vremea tarabelor cu martisoare, a inghesuielii cu celofan si plus si flori artificiale din piata romana. fiindca acolo, la partea a 9-a, se deschisese cartea atunci cand am zis ca o sa se intample ceva cu scrisul. dar acum o sa fac o alta pomana textuala, si anume:
despre nesinceritatile neoperante
de la un timp – ramasese pe ganduri, in fata ferestrei
(in spatele ei, el se plimbase o vreme prin camera,
cu mainile in buzunarele pantalonilor, exersand
cum ar fi trebuit sa schioapete, cand avea
sa trebuiasca sa se scuze- se gandea: am sa-i spun
ca am calcat pe pisica, si, uite, mi-am scrantit glesna.
ea nici nu-l asculta, poate, -sedea cu ochii pierduti
la fereastra. – dar n-ar fi putut sa vada nimic
afara, doar fata ei chiar, rasfrangandu-se in panelul
de sticla, acum colorata de lumina lampii
de aici). el, de fapt, dupa o vreme s-a oprit,
cu mainile sprijinite de soba – nu mai spunea
nimic. pisica il pandea de sub masuta rotunda
din colt dupa o vreme a intrat ea.
si atunci, el si-a dres vocea – ea, sedea
pe ganduri, la fereastra. pisica si-a ridicat ochii.
si afara nu se vedea nimic.
(ivanescu, desigur)
(saptamana trecuta, in loc de pisica, mi-am cumparat un melc de acvariu. fara acvariu. il cheama adrian. proaspat cumparat si locuind intr-un plastic rasucit, l-am adus la cursul practic de engleza, unde numai emilian l-a inteles cu adevarat si a spus “a ti-o lua la punga” si apoi ne-a adus in pauza niste “chiar nimic”, adica niste pepsi. orisicum, adrian e dependent de socializare, ii place mult sa isi scoata coarnele la intuneric in “fire”, ii place langa calorifer si agreeaza sa cantam “scarlet begonias”, sa ascultam “aqualung” si sa stea intr-o lingura de plastic cat timp i se face curat in “acvariu”. cand lipsesc mai mult de 24h il gasesc amarat si autist. dar isi face repede formalitatile de externare din cochilie si mai radem.)
ca tot am zis de memorie si legislatia ei la ivanescu si textele cu andrei, o sa fac si un adevarat pomelnic de parastas textual si o sa arat ca pe la 17 ani era asa (chestii decupate la cvasiintamplare):
el:
in camera memoriei nu mai ramasese decat un pictor in uniforma alba
care spuse fara sa fie intrebat: “am dat si ultima dunga de roz pe peretele care
in general ar fi fost mov, puteti foarte lesne vedea ce a iesit mai tarziu,
intre timp voi pleca o data de aici…”, fara sa stie ca toata constructia
nu era decat un seif pentru obiectele personale ale artistului
intr-o odaie stramta gandurile sporovaiau despre mesajele impersonale
pe care fusesera nevoite sa le transmita periodic, ca niste femei libere
adunate pe o cuvertura rosie in pat tinandu-se de ceasca cu cafea sa nu se friga
daca ei n-ar fi, noi am vorbi numai ce se prinde in plase,
numai ce se adoarme in corabii deasupra valurilor…
si ultimii neuroni se simteau singuri in ultimele lor reactii, ne vom
indragosti intr-o zi de un gand si vom pleca dracului de aici: ” e camera mea cu peretii mov,
ii pastrez goi ca si peretii dulapului roz ca si ura,
inchid dimineata fereastra si refac in fiecare zi zidurile mai groase mai drepte
pana cand ma voi oglindi in ele, ce stiinta de carte sublima iubirea victoria contagioasei morti
sau inca vreo cateva saruturi” si toti se simteau ca niste pedepse date lor insisi
frigul se ivea scancind din podele si se indragostea de trupul lor flexibil
pana cand ii intarea ca pe niste sani ca pe niste sani
batea vantul, zapada se viscolea urat cum ii venea aluia de sus la indemana,
cainii se-ngramadeau ingrijorati ca vor paste pe pajisti inflorate cu nivelul de trai
si pe alei se auzeau pasii mei printre campiile care ma cunosteau din copilarie,
printre lacurile pe care cei mai tineri oameni se iubeau non-stop
fara sa faca din asta un program in sine, un parc in care tancii invata sa mearga,
bunicii isi plimba nepotii si nepotii isi refac cate putin amintirile…
tufe de trandafiri inghetate, copaci luandu-si lumea in cap cu destinatia nowhere
si vocea ta care dimineata canta pana cand ma trezesc din gand pana te gasesc pieptanand frumosul-lungul par in camera memoriei nu mai ramasese decat un pictor…
dar si eu, de colo, hehehe:
ca şi cum ai şti fiecare cuvânt pe care urmează să-l scriu/spun/arunc în neant/în tine.
ca şi cum trupul meu ar fi o frunză de septembrie
într-o palmă bătrână care a mângâiat toate canapelele de piele din oraş.
îmi umezesc buzele ca să pot tăvăli cuvintele prin iarbă uscată.
pare aşa departe,vremea aceea de vară fără costume de bal mascat.
ca şi cum mi-ai trimite mesaje conţinând numai puncte de suspensie,
mesaje din ţara punctelor,a întreruperilor neîntrerupte.şi eu m-aş preface,
pe rând şi în zadar că rândurile mele ba sunt,ba nu sunt pentru tine tu care zile în şir mi-ai trimis cuvinte în loc de flori cuvinte-ca-florile-cuvinte pe care eu
le atârnam de glezne de lobul urechii sau de ferestre.
acum tot ce fac e o rupere a convenţiei,o descătuşare a tainei,
adică o desfacere a cătuşelor care au săpat adânc în carnea
de pe încheieturile textului.
acest „ca şi cum”e un calorifer
care îmi înroşeşte obrajii ca o mângâiere.ce priveşti tu aici e un fals sfârşit,
anunţat în fiecare zi ca o ştire de ultima oră.
va locui aici un scris-în-somn care te aduce şi pe tine cu el
din ţara aceea îndepărtată.un somn trezind amintiri, somn în care nu uiţi nimic,
degeaba strigaţi voi „ochii care nu se văd”.
scrisul ăsta ca un automobil vechi n-a reuşit vreodată
să(-şi) spună povestea a pus frână la fiecare semafor
a dat prioritate la fiecare intersecţie acum va rămâne fără combustibil.
scrisul ăsta e o durere surdă în plămâni.n-am privit/primit
decât buzele bolnave ale poemului şoptind în delir
despre dorinţa de a-şi primi libertatea să se răspândească în aer
să respire în afara mea.
nimic de adăugat acum.
chiar nimic de adaugat; avand in vedere oboseala care invarte totul in cap ca intr-un acvariu, e bine ca incepe sesiunea si n-am sa mai fiu asa des pe la facultate, preumblandu-ma din aripa dreapta in cea stanga ca pe o pista dintr-aia de skateboard, intr-o ameteala perpetua, cu cinci kile de carti trantite urat pe scaun si antoaneta tanasescu spunandu-mi ca o doamna nu face niciodata asa ceva. sigur, e irelevant ca nu vazusem ca dumneaei intrase deja in sala. si toate astea cu senzatia aproape constanta ca intr-o buna (adica rea) zi [scara aia in] spirala se va duce chiar dracului. cu mine cu tot. de atatea greutati (ale cartilor).
ce inseamna toate astea (?)
ultima saptamana de presesiune a fost mai infioratoare decat in alti ani/pe alte semestre , cu alergaturi si defazari, cu somn cand ar fi trebuit sa fiu treaza si invers.
cand spui ceva cu un nod in gat, un nod ca din toate hartiile pe care le porti in geanta, un nod care fosneste, si cel din fata ta nu poate sa-ti spuna decat: “aici sau la pachet?”.
ca o incizie performata cu maxima stapanire de sine.
si-apoi, cum tot ce auzi, si cateodata si ce spui despre tine seamana cu niste fluieraturi ieftine, si tu, da-i inainte cu rasul.
o mini-isterie constientizata si neimblanzita.
o bucata de noapte cu niels, intre premeditarea fara spor a unui eseu si deversarea mecanica de sintagme de (mult) mai tarziu. destul de straniu cum acest lucru [povestirea impletita si cusuta cu ata alba cu un om pe care in fond nu il cunosti], pasibil de a capata o periodicitate de circa o data pe an, nu se numeste in niciun fel. si ce se intampla cu unele cuvinte, cum slabesc ele uneori si nu mai stiu sa faca nimic, nici un giumbusluc, in fata unor oameni. cum avionul meu de deasupra universitatii in timp ce simona popescu citea din “aviograma…”, pe langa toate coincidentele mele puse in poveste (inclusiv cum ne aflam amandoi in acelasi colt al bucurestiului la ora aia fara sa avem vreo idee, iar el fara sa stie prea bine sa spuna macar cum se cheama locul) – toate astea erau “scary”. cum, pe de alta parte, pentru mine vorbitul despre “the way things are” era “tedious”. mecanismul meu de ras pana la iesirea in frig, si relatia asta intre a constientiza lucruri si a mi se face frig. si cum tot vorbitul asta avea cu mult mai putina substanta, fiindca ce poti substantializa in fata cuiva, cand filmul e ca o continuare de prost gust a lui “lost in translation”. si cum era totusi destul de bine. si intoarcerea mea apoteotica din ceva care nu se cheama cumva. ca si cum n-ar fi fost.
din seria caramizilor (simpatice) in moalele capului: cum mi-am dat eu seama, dupa o discutie despre licenta mea, ca in vechile texte cu andrei el zicea, (aproape) ca la ivanescu, de “camera memoriei”.
si un curs-examen despre “enigma otiliei”, atat de ostentativ incarcat si totusi incantator.
si poemele lui emily dickinson, ramase ne-prezentate, insa nereusind sa devina absente.
mysterium /non/fascinans
lucrurile sunt marunt(e), ca un portmoneu in care nu ar incapea decat vreo doua de 5 bani sau un prezervativ pentru ursuleti de plus, sau ca niste manusi cu soricei, concepute pentru varste intre 6-8 ani.
cel mai frumos e cand de 48 de ore nu stii ce sa scrii la un eseu, cand tot ce citesti pe o tema corelata nu are nici un nucleu de idee, si chiar daca are de fapt nu-ti arde de asta, si de fapt nu-ti arde de nimic si totusi te gandesti numai la tine&lucruri care nu intereseaza pe nimeni altcineva si la cum nu-ti arde de nimic, desi faci diferite lucruri in care intentia nu prea conteaza.
albumul alcatuit de pascal quignard, “noaptea sexuala”, incepe cu o asertiune faina, “in spatele fascinatiei exista o imagine lipsa”, si totusi e plin tocmai de explicitul, neascunsul, violenta care nu fac obiectul tipului respectiv de fascinatie. e vorba de o tentativa de a reconstitui un fel de istorie a sexualitatii care ne preceda, incepand de la figuri mitice pana la insasi noaptea in care am fost conceputi. pentru quignard, imaginea-lipsa care mesmerizeaza este o ipostaziere a sexualitatii care nu ne figureaza pe noi insine. fascinant este, in contextul asta, nu ceea ce nu stii dar e, cel putin, teoretic, posibil sa descoperi, alteritatea-oarecare, ci alteritatea pe care nu ti-o poti reprezenta decat prin arta, fiindca nu e empiric accesibila din cauza distantei in timp sau pur si simplu a monstruozitatii ideii, de ne-imaginat. un lung sir de “nopti”, de “lucubrationes”, de arhetipuri pe care le tot (re)nastem in arta fiindca am fost nascuti dupa iesirea lor din facticitate si intrarea intr-un soi de patrimoniu necesar. dar la lucrurile astea am sa ma mai gandesc pe indelete, nu in atmosfera asta mocirloasa de presesiune.
ieri in tren mi-am amintit de situatiile la care se refera mai ales carrie in “sex and the city” (nu stiu sa citez un episod anume acum), cu felul suspicios in care sunt tratate uneori “femeile singure” de catre “cupluri”. trenul era cu “alveole” dintr-alea de cate patru locuri, iar in “gaoacea” mea, pe locul meu, se asezase unu’. celelalte trei locuri erau ocupate de prietena aluia, de un mosneag si de o geanta a cuplului standard. intreb asa, de forma, de locul meu, “average guy” observa ca sta chiar pe el si da sa se ridice, vizibil deranjat ca trebuie sa isi abandoneze pozitia favorabila atator lucruri in timpul calatoriei (sforait pe umarul gagicii, ascultat muzica penibila cu aceleasi casti, hranit direct in gura) si sa isi transmute geanta de pe locul liber. gagica se uita stramb la mine, care am venit sa le perturb “din ciuda” armonia ceferista. o alta tipa singura, care sta in alt patratel dintr-asta putin mai departe si observa situatia uratica, ma cheama sa stau langa ea. pana la urma zeul femeilor singure care nu vor sa fie solidare cu alte femei singure imi arata un coltisor unde nu sta chiar nimeni si ma transport cu greu pana acolo, unde imi asez tacticos, sugerand ca o sa stau foarte comod, lucrurile, zambind usor malitios cuplului, care la randul sau ma priveste cu o mila dezgustata. il scot pe ivanescu si dupa plecarea trenului suprind reflectat in geam exact momentul cand navetistii care stau mai in fata imi descopera prezenta si incep sa se holbeze, anuntandu-si unul altuia peste ce-au dat. ridic cartea mai sus, sa nu mi se vads rictusul, si ma intind mai bine, bucurandu-ma in scarba de “nota 20” si alte chestii pe care le mai zic ei acolo, ca doar e mare lucru sa mai pici pe gustul cuiva in vremurile astea de restriste.
“toys in the attic”
am inceput sa constientizez trecerea de “cumpana dintre ani” abia dupa ce m-am trezit de-a binelea la miezul zilei de 1 ianuarie, si am petrecut primele clipe de deplina luciditate ale anului in garsoniera, cu mine, cu o cafea care a iesit un pic mai slaba decat trebuia, cu niste biscuiti cu zmeura uitati de dinainte de vacanta, cu fereastra deschisa pe sub care se plimbau bunici cvasi-dezmembrati cu copii pusi pe arcuri, cu o lumina expresionista aruncata de un soare neverosimil, cu o singura tigara in doua ore desi mai aveam aproape doua pachete. si cu agenda universitara, prima chestie care mi-a picat in mana pentru mazgaleala. un inceput de an foarte ivanescian, cred. cum am plecat cu spike din “control” unde “se statea” fara sens pe muzica ok, si cum am aproape-fugit pe strazi, razand ca o sa ne prinda anu’nou pe drumuri, cum i-am explicat amandoua unui maidanez ce sunt artificiile si cum am ajuns tot in haosul pe care il creasem impreuna in camera ei, cu o miniaglomerare spontana de personagii fara vreo legatura intre ele – vinci, sabina&prietenul ei, apoi paul. de fapt, cred ca legatura era spike, atat de bine-dispusa ca ne iubea pe toti, mai ales la modul declarativ. oricum, un revelion cuminte ca o pisica ivanesciana.
intre timp, am identificat cateva lucruri pe care contez, daca nu pe tot anul, macar pentru cateva zile. si nu in sensul de descoperiri, de chestii inedite, ci de chestii care erau, dar in alta lumina. asa ca fac si eu lista, ca tot bloggerul, dupa cum imi zice fluxul constiintei:
-muzica frantuzeasca, adica mai ales francoise hardy, pentru ca spune (cu alain delon!) “la vie est faite des morceaux qui ne se joignent pas”
-hainele groase dar usoare&moi, cum ar fi un poncho destul de pufos, aproape singurul obiect vestimentar de iarna pe care il agreez cu adevarat, in sensul ca nu ma incomodeaza. pentru ca l-am cumparat desi figura in mod eronat la reduceri si la casa m-am trezit ca de fapt costa aproape dublu
-händel, pentru ca azi m-am trezit cu o bucata de concert de harpa (sau harfa, sau harpfa, cum am gasit ca imi place sa zic) in minte, pentru ca e baroc, solemn si sprinten aproape simultan, complex dar nu si incalcit, ci limpede, pentru ca te face sa te gandesti la ritualuri “de curte” personalizate, pentru ca imi place cum suna titlul “water music”(si nu doar titlul) si pentru ca mi-am adus aminte ca am citit o istorioara patetica despre el in stefan zweig, “orele astrale ale omenirii”, prin clasa a opta. a, si fiindca nu se stie mai nimic despre viata lui privata, dar asta fireste ca nu imi place, ci ma intriga in felul ala ambiguu, baroc.
-senzatiile de felul celei pe care o ai la prinderea degetului intr-o usa sau atunci cand esti pe un fel de scena facand ceva la care nu ai experienta (cum e de exemplu sa canti “can’t fight the moonlight” la un soi de karaoke freak show si sa-ti vina sa razi incontinuu) sau cand decoleaza avionul
-cum chestiile care ma mira tin de fapt de lucruri/oameni care nu ma intereseaza direct, in rest, in harta mea interioara, lucrurile par a fi destul de clare
-faptul ca dialogurile cu m./(pofta mea, cat si a lui de asa ceva) au incetat in sfarsit si asta e ca o masura de siguranta, ca o prelata groasa pe care o asezi peste un cort cand vine ploaia, dupa niste ipostaze in care am fost cel putin lipsiti de tact/delicatete (deci cam la a cincea ploaie, asa, dupa ce precedentele au facut deja fleasca obiectele cu care calatoresti). ce senzatie de “introdus mana in congelator, printre particule de gheata exfoliante, ca o razatoare” cand te gandesti ca tot ce ti-a ramas la un om sunt cateva poze cu tine la varste intre cateva luni si 14 ani, plus cateva filme – de la “before sunrise” la “the fountain” si la mesajul despre noaptea cand m-am plimbat pana la el prin frig gandindu-ma de fapt numai la mine, bucuroasa ca fac plimbarea fara niciun scop, ca simt cum mainile imi ingheata si se misca tot mai putin iar apoi din ce in ce mai mult in buzunar, ca trec pe langa oameni care par complici la toata povestea, ca ma intorc acasa in loc sa am o controversa despre, vai, propria-mi ticalosie. cum toate astea par obiecte pe care le poti aseza pe o masuta plianta si le poti expune asa pe la obor, langa sacosele acelea impletite-plasticoase cu care umbla oamenii de la tara si cutiutele cu alifie chinezeasca
-vinurile frantuzesti rosé cu nume frumoase, mai ales dupa ce in noaptea trecuta ai baut numai dubiosenii
-capacitatea de regenerare (de la radacinile firelor de par la increderea in anumite categorii de povesti)
-trecerile de la persoana a IIa la I
-sa zambesti la trezire fiindca te curenteaza un text
-ivanescu, desi e redundant sa mai precizez.
si cateva lucruri pe care pun anatema in 2009:
-amestecul de orgoliu si lasitate
-tacerea atunci cand stii foarte bine raspunsul
-catifeaua “care face ape”/spandexul
-“what if”-urile cu care petrec uneori perioade considerabile
-praful in ochi (inclusiv formatia!!)
-caldura oprita
-locuitul cu cineva (desi probabil ca n-o sa am parte prea curand de locuit singura, well, nu altfel decat temporar)
-lenea de a pune pe hartie/in scena/in orice forma de realitate exterioara ceva la care te gandesti, fie si sporadic
-dormitul fara demachiere&tot restul
-acele parti ale lingvisticii (inca nu le stiu precis) cu care ma voi chinui pentru licenta. ca si celelalte, de altfel
-pattern-urile involuntare si inutile in orice fel de interactiune ["compulsia la repetitie - proces incoercibil si de origine inconstienta, prin care subiectul se plaseaza activ in situatii neplacute, repetand astfel experiente vechi, fara a-si aminti de prototipul lor; dimpotriva, subiectul are impresia foarte clara ca este vorba de ceva pe deplin motivat de actualitate" ( J. Laplanche, J. B. Pontalis, "Vocabularul psihanalizei")].
