dumb cookies
ieri, grabindu-ma sa plec de acasa, am reusit sa accidentez grav una din bratarile mele preferate, luata cu mare drag de prin vama. adica, am rupt-o, ce sa mai. in mod normal as fi incercat pana acum sa o reasamblez, sa improvizez ceva, sa ii pun “organele” pe un elastic, insa pur si simplu stau cu bucatile ei ovale si argintii, cu cate o spirala in mijloc, stau cu ele pe birou de aproape 24 de ore, mai iau cate una,ma joc cu ea, le asez in diverse constelatii, etc. si am inceput sa ma gandesc ca asta fac eu mai nou, stric chestii (din greseala sau nu) si ceea ce ma tenteaza mai tare nu este sa le reconstitui, ci sa le utilizez/privesc/analizez asa, in ipostaza alterata, deformata elastic/plastic.
un cadou caraghios de craciun, dintr-alea care te fac sa te uiti la obiectul respectiv, apoi la tine, si sa te intrebi de ce l-ai primit tocmai tu: asadar, enciclopedia aia de la rao, “1001 de carti de citit intr-o viata”. la o prima rasfoire, gasesc italo calvino, “daca intr-o noapte de vara un calator”, si ma gandesc ca in spiritul romanului e o greseala simpatica, e de parca ar mai fi si un alt roman pe-aproape, sau ca si cum romanul lui calvino ar fi fost un fragment din asta cu noaptea de vara. cu asta cartzoiul de la rao s-a salvat momentan si a devenit tolerabil in ochii mei.
am mai aflat ca orasul meu incurajeaza necrofagia, cum ar veni. mama a venit azi oripilata de la un supermarket de proximitate, povestind ca au bagat niste prajituri numite “elodia”. initial am ras, dupa care mi s-a parut in fond destul de sinistru. am cazut amandoua de acord sa le sugeram sa schimbe denumirea produsului. sau cel putin sa il mute intr-o delicaterie pentru/cu morti/disparuti celebri. ca sa se infrupte numai cei cu o anumita propensiune.
almost
gasita printre lucruri cam uitate de o vreme, extrasa din “posse”-ul lui tori si ajustata la prezentul meu, care ma arata cum ar face efectele alea speciale de deformare de pe webcam, melodia cu care am stat cel mai mult azi e asa:
eh, si arata bine si ca text (ma rog, nu neaparat in layout-ul asta).
am simtit pe propria piele cum craciunul devine tolerabil daca e privit, nu prin premeditare ci din intamplare, altfel decat drept “Craciun”. povesti mai umane cu ai mei, schimbarea in bine a parerii despre vinul rose (ca tot tine melodia lui tori de aceeasi cromatica), ba chiar si cateva telefoane date din proprie initiativa de dragul vorbirii si al ascultarii.
cateva pagini cu deleuze&guattari si raportul dintre sunet, portret, cap plecat/ridicat la kafka. asta in marginea proiectului meu cu milena.
beautifully distorted
tin minte ca arahnofobia a intrat in viata mea destul de simplu si cam din frageda copilarie, bantuindu-ma cu cele mai urate forme de zbierete si schimonoseli, ca si cu apelul disperat la ajutorul oricui s-ar fi aflat pe o raza de, sa zicem, 1km, in jurul meu daca se intampla sa ma intalnesc cu vreo creatura dintr-asta cu multe picioare si opt chestii cu care vede. cu toate astea, printr-o corelatie dubioasa intre exteriorizarea si fricile mele, de cand vorbesc cam pe oriunde ma aflu, inclusiv despre chestii pe care mai demult le-as fi pus in cel mai paienjenos(!) sertar pe care l-as fi putut gasi, observ ca treaba asta cu frica s-a atenuat sensibil. desi acum prin faptul ca scriu despre astea dezvolt fatis o alta frica, anume aceea ca, tocmai vorbind despre atenuarea fricilor, le voi atrage din nou manifestarile asupra mea 
). de fapt voiam sa scriu despre paianjenul de aseara, primul pe care l-am tratat friendly si cu calm. l-am observat pe tavan, cam prin dreptul meu asa, in timp ce stateam cu mircea ivanescu la un “din cand in cand, he he” inainte de somn, si pot sa zic aproape cu mana pe inima ca nu m-am clintit. am tresarit un pic si gata. am continuat sa citesc, ridicand privirea doar rarutz. nu m-am miscat din loc nici cand a inceput sa coboare pe firu’ala direct inspre mine. de fapt ma speriasem un pic, dar am zis repede “eaaah, uite-l si pe asta, ce sa spun”.plus ca ma gandeam ca, la o adica, ivanescu fiind destul de gentleman, ma va ajuta sa scap elegant de el. cred ca nu e o moarte prea urata, intre paginile unei carti (asta in toate sensurile posibile ale mortii si cu oricine ar putea muri).pana la urma respectivu’si-a dat seama ca nu ma impresioneaza, s-a catarat la loc pe tavan si a mai si plecat in alta directie. l-am urmarit cu blandete pana a disparut, slabanog si nemultumit, dupa galeria de la perdea. m-am gandit ca intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu, toti ajungem intr-o postura ca a lui. dupa plecarea lui, am mai citit cateva poeme in care e o fata care dispare din camera sa vada rasaritul la munte, si ia cu ea cate o carte, si il cheama si pe “eul liric” ( ) ) care doarme si se trezeste tarziu si o gaseste prin padure. iar ea uneori zambeste, alteori ramane serioasa.
in afara camerelor pe unde se intampla sa ma aflu (sau pe unde ma intamplu), consumismul bolnavicios al sarbatoricilor astora a inceput sa isi extinda picaturile (Flugge, as zice 
) si inspre mine, care nu atat din lipsa de preocupare, cat asa, clasic: vazandu-ma in ipostaza de a face “aprovizionarea”, am inceput sa arunc masiv prin cos chestii care nu erau “pe lista”.
dar astea nu-s povesti serioase. ca mai nimic, de altfel. prin piatra neamt, o multime de poze neintamplate. iar cele intamplate, mai rele decat mi-as fi dorit.
si cum de craciun tinde sa-mi vina cheful de a gati altceva decat ce-ar fi de asteptat.
multe ore cu tori amos ascultata mult mai in detaliu, mult mai inspre ceea ce face dincolo de versuri, si cum totusi versurile sunt gasite asa bine pentru ce se aude fara cuvinte, si cum merge chestia asta cand incepe sa ninga aiurea.
mult zgomot (pentru TL)
mă declar încă o dată fan bcu, pentru că, printre altele, poți să apari (to occur, adică) jos în zona internet cu sufletul la gură și cu laptopu’ în brațe și să zici ”uhmm, aș dori și eu să printez un document, acum”. după o scurtă privire care te face un pic să crezi că arăți ca beatrix kiddo după ce a ieșit din mormântul paulei schultz, primești un stick pe care să-ți așezi eseul (cu a cărui temă te-ai dat de trei ori peste cap, greuceanu-like, și ai ajuns până la urmă să te iei de ”frumoasele deprinderi” ale lui gellu naum cu instrumentele lui durand – sau, mă, rog, să arunci pieptenele lui durand către vrăjitoarea asta de text). Dumnezeu te ajută să îți stăpânești mișcările seismice ale extremităților superioare (eseul trebuie predat cam în 5 minute la facultate, crezi tu, neștiind că colegii tăi, mari oameni, au obținut lăbărțarea deadline-ului până săptămâna viitoare) și să faci cum trebuie cu stick-ul, de unde, bineînțeles, documentul tău nu e recunoscut de calculatorul-bază. asistată îndeaproape, cam dinspre ceafă, de doamna amabilă ”de la ei”, care se minunează activ de escoriațiile proaspete de pe degetele tale, schimbi frenetic extensia fișierului în docx, doc, rtf, hjjd, knntjjrzz, și până la urmă merge, doar că diacriticele au devenit avangardiste de-a dreptul. cu chiu cu vai sunt aduse și ele pe calea culturii oficiale și toată treaba e printată cu un layout de vis, cu ș-urile și ț-urile depășind vizibil și penibil dimensiunea celorlalte caractere. între timp suni oamenii de la seminar să îi transmită deliei ungureanu să nu cumvaaa să pleeeceeee. când ajungi, în sfârșit, ca de la război, în ultimul hal, în sală, seminarul chiar se află în desfășurare și delia ungureanu te întreabă special despre lessing, despre blecher, despre poulet și baudelaire, despre hașiș…e copleșitor.
una peste alta, deși te apucă repede paranoia critică în legătură cu ce-ai scris în eseu (adică ți se pare o mizerie) , măcar ai scăpat de el. și ai scuza că erai nedormită, că oricum cu un text de suprarealist nu merge așa, oricum, și poți să râzi un pic că prin introducere ai băgat așa:
”Lirica al cărei conținut trimite la imagini ale inconștientului și ale cărei sugestii nu țin doar de artificii tehnice suscită un interes care transcende structura goală și ajunge spre «gramatica pulsiunilor, care o precede pe cea a Academiei»[1]. Cum spunea și autorul al cărui text va face obiectul analizei din această lucrare, în asemenea cazuri «teoria strică omenia»[2].”
whatever. azi, oricum, leneveală maximă, o dimineață continuă. că tot sunt așa, anapoda, și nu am chef de iarnă, care e preponderent kitschy din cauza/datorită crăciunului/crăciunitzelor. spike și-a cumpărat un nou furtun de duș (șerpălău, cum zice ea) care cică e ”de sezon”, că are multe culori blink-blink. l-am botezat ”Santa Snake”. măcar anul ăsta luminițele sunt preponderent statice (deocamdată).
pe lângă astea, distracția în ”vizuina disco” of my own design ține mai ales de lucrurile despre care nu (mai) vorbesc cu nimeni, lucrurile alea care te fac să râzi de una singură și să te trezești că de fapt râzi la necunoscuți pe stradă, să-ți vină să te rostogolești pe rulanta de la metrou sau pe trecerea de pietoni. the silent/laughter treatment.
aproape (luat de-a) gata
eu şi m., zona de no man’s land în care a intrat povestea, noul nostru fel de a vorbi, unele lucruri mult mai confesiv-complete, frumoase, altele la polul opus, înfricoşătoare, cu tot cu “mind games” şi curiozităţi legate de ce a mai apărut prin spaţiul afectiv al fiecăruia.
un exemplu eufemistic de tipuri de glumiţe apărute recent între noi: el primeşte un sms şi îl citeşte imediat, la care
eu: “was that a woman?”
el: “just a short sentence”.
tot el, criticând ceva ce l-a dezgustat la postările mele de pe aici: “ia vezi, poate încep eu să scriu pe blogul tău!!”(şi nu la secţiunea comentarii, evident)
cum nu mai sunt interesată de trăirile negricioase care intrau în bucăţelele scrise acum un an-doi.
chestiile cărora le prezinţi regrete eterne încă din faşă. ce bine am ajuns să mă pricep la treaba asta.
despre ce şi de unde mi-a venit cu melodia, încă nu reuşesc să scriu.
