“sour times”. it just don’t rhyme :))
splendide momentele când ajungi acasă pe la 4 a.m., vezi că eşti singură, ceea ce-i ok, doar că dacă ar fi fost şi diana te-ai fi simţit constrânsă să nu faci prea mult zgomot şi să te culci, pe când aşa eşti tentată să scrii, te aşezi pe covor, lumina aprinsă doar în camera de alături, oboseala din oglindă e îndulcită un pic de semiobscuritatea asta şi totuşi eşti sătulă de cum faci în nopţile astea şi clipboard-ul pregătit pe genunchi e useless, îţi aduni lucrurile de pe unde le-ai azvârlit şi pleci la cin’te ştie mai bine, unde bei ceai şi vorbeeeeşti până aproape de 7 dimineaţa, când adormi vizitându-ţi de la o tresărire la alta toate amintirile spinoase de la origini până în prezent, stuffed de tot felul de chestii pe care ai fi dorit să nu le faci, da’pur şi simplu nu scapi de ele, îţi sunt aşa ca nişte “embedded clauses” fără de care sensul ţi-ar fi mai ok, da’tu nu te laşi până nu adaugi nişte nuanţe care clarifică inutil.
bineînţeles, după ce survine trezirea, cu două episoade din “drawn together” şi o cafea de la gregory’s, ziua e salvată şi în acelaşi timp pierdută, fiindcă e aproape seară.
vin fiert în jazz pub, apoi o bătaie în care arma e un delfin enorm de pluş (a law-phin).
chef să reiau saramago, cu “memorialul mînăstirii”, cu ideile de dumnezeu-ciung, de femeie care priveşte oamenii “pe dinăuntru” şi de aparat de zburat construit cu elemente furate din sufletele oamenilor, “voinţe” that is, cu critica acidă la adresa catolicismului feroce.
sigur, cel mai mişto eveniment al săptămânii a rămas concertul nigel kennedy, cu tot cu felul haotic în care am ajuns acolo.
şi tot sigur, de cele mai multe ori i got an “emotionally sluttty” mascara.
quite a predicament
printre scenele mele preferate din “sylvia” e cea când gwyneth paltrow, singură, lungită pe pat, izbeşte ritmic o minge de tenis (cred) de tavan, repetând, în starea aia de atenţie speculativă asupra unui punct care se transformă într-un lanţ de “orice-vrei-tu”, repetând, aşadar, când mingea face “poc(!)” de tavan şi apoi îi aterizează din nou în mână, “ted hughes”, “edward hughes”, intrând apoi chiar în chestii mai radicale cum ar fi “sylvia hughes”. deşi personal aş fi înlocuit mingea de tenis cu un grinder, asta fiind complet irelevant şi mai ales din niciun film ce ar putea avea treabă cu sylvia plath, imaginea mi se pare cât se poate de nimerită. nu tu “zburători”, elixir de “cununii legate”, cine ştie ce blestemăţii în cafea, nu-nu, ci un obiect rotund, aşa cum o alteritate nu îţi e niciodată dar cum ai avea chef să-ţi fie, pe care îl tot arunci (proiectezi/îndepărtezi voit/distanţezi pentru o mai bună observaţie) către o limită, în aşa fel încât să se întoarcă negreşit către punctul în care va fi din nou prins, de fiecare dată cu o oarecare surpriză/tresărire. şi să te mai şi referi la treaba asta (ironic! m-aş întinde eu să adaug, în filmul meu) cu “my black marauder”.
despre mine, “chiar-eu”, cea “din subterană”, nu se mai ştie mai nimic. sunt ca-ntr-un banc sec cu behaviorişti. că tot plouă azi cheesy, am ascultat până la silă doors, touch me.
duplicate evenings.
the “(i) had” matter
mda, era inevitabil. când obiecte cu o funcţionalitate elementară ajung în postura mărului discordiei, când telefonul e un sol fertil pentru tonuri ridicate (sau când orice sol pare fertil pentru aterizarea telefonului în fracţiunea de secundă când ţi se pare că nimic nu ar fi mai valid decât să-l arunci), când fenomenul “nod în gât”/ “lespede pe piept” e tot ce îţi rămâne mai des lângă o anumită persoană, când priveşti tot peisajul&timpul “de împărţit” mai curând pieziş, maliţios, atunci probabil că “dragostea (or wtv it is we call by that name) durează trei ani”. a durat, adică. a doua zi mergi liniştită la facultate, râzi, stai singură la o cafea, te plimbi pe jos până la victoriei, torni cuvinţele civilizate pe un ton voios la telefon, care îşi recapătă demnitatea, stai la vin fiert în piranha, la soare, şi acolo iar treci verbal prin toate astea şi iar vocea ta se aude prea tare (aproape ca acum câţiva ani, în ceva bodegă, când ăia de la masa vecină au aplaudat la sfârşitul relatării), la tine cu cât e volumul mai sus cu atât trăieşti mai puţin din ce zici, parcă, dormi fără vise despre “the great event”. adică, asta nu e “marea zi”, aşa cum ţi-ai imaginat-o de atâtea ori.
pe de altă parte, şi mai ales în ultima vreme, most of my life isn’t real.
am recuperat micul meu jurnal din vizita de acum aproape un an în anglia, şi chiar dacă iniţial scrisesem chestiile astea cu intenţia de a le posta pe blog, ulterior renunţasem la idee. well, acum o să le pun aici ca să mă minunez public de naivităţile mele:
e a patra zi plina aici, plina e un fel de a spune, plina de lucruri in mine, iesind cam doar pe sfert la suprafata, nu ascunzandu-se dar tolanindu-se ca mine in patul ingust al lui m., efectiv stand ca un manechin in vitrina, un manechin care urmareste the stories of the street. scrisul de mana deja imi e peste mana, scriu aici imaginandu-mi ca sunt in interfata de la imaginaryteaparty sau, ha ha, de la timeout bucuresti. dar cuvintele mele se aseaza pe wordpad dintr-un exterior vernil si auriu, cu o fereastra ce ar tot vrea sa se izbeasca si sa se sparga dar o opreste insasi structura ei, acum nu stiu de ce am inceput sa ma gandesc la fereastra asta ca la mine insami, temperamentul meu falsartistic care ma tot zgaltaie, ma face sa vad in oglinda femeia cum imbatraneste singura, ma face sa-mi urlu in interior pe strazi pustii, sa dansez in rotocoale ample ca si cum as avea cutite atarnate de fasiile asimetrice ale rochiei. si totusi sa ies din astea neciobita, ca sa zic asa. sa ies dimpotriva mai rotunda, mai dispusa sa adaug si mai multe la insiruirile ca asta pe care tocmai am scris-o. cum spuneam, exteriorul e vernil si auriu, are plante nenumite in planul mai indepartat, cupe care n-au nevoie sa fie pline ca sa le poti privi si spune “delicious”, are o liniste care te face sa simti ca totul iti apartine. si se cheama wallingford.
nici acum n-am ajuns sa-mi potolesc bucuria de copil a zborului pana aici. cum toata incordarea s-a terminat in mai putin de o jumatate de ora si as fi vrut sa chicotesc si sa bat din palme cand am vazut ghemotoacele de lumina rosiatica de sub mine, licaririle care spuneau ca undeva mult mai jos exista un fel de lume, insa pe care nu mi-o mai puteam imagina pentru ca intunericul de la inaltime, intrerupt periodic de asemenea scantei discrete, devenise unica realitate. si apoi bucata de senin si uk-ul vazut ca un elefant din paiete cusut pe vreun fotoliu gigantic. bucuria asta, foarte diferita de nerabdarea de la manevrele de aterizare, cand incepusem sa injur ca nu se mai opresc odata motoarele, foarte diferita de zambetul cu care aproape alergam pe coridoarele din heathrow sa ajung odata la m. si foarte diferita si de bucuria de a-l vedea in sfarsit acolo, privind obosit si incruntat spre poarta aia, cu atitudinea dintotdeauna, in care parca poti sa-i vezi ceva inghetat si negru tocmai in mijlocul fiintei, ceva care se transforma complet si capata culori blande cand e langa cineva drag. ei bine, bucuria unei asemenea imagini nu mai poate avea nimic copilaresc, in ea s-au infiltrat parti din toate hidoseniile trecute, lucruri care sunt anything but childish. bineinteles ca m-am aruncat in bratele lui si as fi vrut sa-l strang inuman de tare si sa-l lovesc cu toata dragostea. si nu, nici macar nu mi-as fi dorit vreun pic sa-l doara, toate astea doar pentru mine, pentru amortirea noului specimen de demoni cu care locuiesc de cateva saptamani, demonii de ciuda, de furie, de amaraciune. si el, pregatit sa fie sarcastic, pregatit sa imi arate ca ii pasa mult mai putin si ca putea face ca totul sa fie infinit mai rau. si apoi nustiucum, toate atitudinile astea alcatuite de acasa au devenit nonsensical, cu toate intentiile mele fortate de a-l privi de sus.
(…)
m-a amuzat foarte tare accentul pe care l-a capatat m, toate propozitiile lui in engleza suna interogativ si fortat si abia la o sticla de vin cu mine a inceput din nou sa vorbeasca asa cum il stiam. oricum, incet, incet, increderea mea incepe sa se vindece de vanataile de la ochi si sa-si aseze la loc coastele deplasate. imi permit. (…)
parca as trai numai inconjurata de tot felul de liste scrise de mine si de altii, cu expectations, si niciun moment nu e lipsit de constiinta ca lucrurile acelea trebuie sa vina, ca eu trebuie sa le fac sa vina, cel putin pe acelea care depind de mine, si nu mai e vorba, ca mai demult, neaparat de teama ca nu voi fi capabila sa le am, ci mai mult de oboseala de a trai cu listele astea. (liste pe care le vedeam doar eu)
mi-a fost dor de o asemenea libertate, pe care n-am mai avut-o de trei luni si pe care in sine o dispretuiesc, dar pusa fata in fata cu ea ii gust cu pofta si docilitate toate drojdiile. (…)
2 ianuarie, nimic nu e diferit, doar starea pe care am avut-o in noaptea de revelion, mindblowing ca sa zic asa, dansand cu miscari despre care altadata as fi spus ca imi rup corpul in doua, o apropiere “unprecedented”, un self-awareness foarte fain, eu si imaginea mea in fereastra, toate sentimentele pe care le aveam capatand o intensitate de ceremonial, mai ales pentru ca lucrurile pe care mi le spunea m. confirmau ce simt eu ca pe un fel de etapa a devenirii, a construirii de sine. atat de straniu cum personajele de la party, aproape straine pentru mine, capatasera semnificatiile unei piese de teatru, in care fiecare dintre ei intruchipa, intr-un mod reparator, recuperator, un alt personaj real si important din viata mea, insa fara sa infaptuiasca meschinariile pe care personajele reale le-au facut sau m-as fi temut eu ca or sa le faca. nu are prea mare rost sa spun cine juca rolul cui, insa se simtea ca o crema foarte smooth pe o piele uscata si zgariata, nu vindecand-o complet, insa modificand-o spre pretty-ish. apoi sentimentul ca retraiesc, in momente micute ca niste patratele de x si 0 din prezent, o multime de momente care mi-au fost aiurea, insa fara valenta asta. si acum, cuvintele mele mult prea osoase, slabanoage ca sa vorbeasca despre treburile astea. oricum, de data asta nimic care sa strice lucrurile intre noi.
solita(i)re
o săptămână destul de “hectic”, aceeaşi divizare şcoală-birou-friends, singură doar cam câte o oră pe zi şi îmi e insuficient.
am compensat însă astăzi printr-o clasică fugă în ploieşti, unde totul e atât de familiar-repetitiv încât îmi configurează un fel de singurătate chiar dacă sunt însoţită. aici pot să definesc singurătatea ca pe locul&timpul în care nimeni&nimic nu îţi cere “undivided attention”, în care nu apare (mai) nimic nou, în care tot ceea ce ţine de sfera ta e aproape nemişcat. am condus-o pe mama la gară pentru plecarea la piatra-neamţ şi, în mod tradiţional pentru toate plecările cu mama, am ajuns cam cu 30min înainte de sosirea trenului, am hrănit un căţel râios şi speriat, m-am holbat la peronul gării de sud, care în ciuda neîntreruptului proces de renovare în care s-a tot aflat până nu demult, nu reuşeşte să transmită decât o imagine de tranziţie perpetuă, de românie de la începutul anilor ‘90, cu oameni care aşteaptă mai mult personale decât trenuri mai de doamne-ajută, cu ţâşnitoarea jegoasă, plină de crăpături din mijlocul peronului, cu birtuleţul cu iz rural de la liniile 2-3, scaunele de un roz suferind. apoi, fiindcă a fost o zi frumoasă şi fiindcă totul pe drum era plin de nuanţe care-mi plac, am mers pe jos pe “bulevardul castanilor”, aproape cu nişte nesănătoase strângeri de inimă. sigur, totul la fel după o perioadă destul de lungă în care n-am mai trecut pe aici, cocalari de duminică, răzleţi pe câte o bancă sau strânşi “ciorchine”(:D) în faţa vreunui non-stop, cocalari scufundaţi în câte-un vw passat sau audi a6 de sunt vizibili numai de la jumatea gâtului în sus, încetinind sau claxonând patetic, cupluri de teens înghesuindu-se pe alei. strângerile nesănătoase de inimă – fiindcă totul semăna cu duminicile când ieşeam de la cenaclu şi aşteptam autobuzul cu careva, convinsă că la sosirea acasă mă voi apuca de cine ştie ce articol foarte tare, cu duminicile când venea andrei în vizită, îl aşteptam “la microbuze” şi mă lua în braţe şi mă învârtea zdravăn, spre consternarea burgheziei passing-by. atâtea chestii înstrăinate.
uneori nu-mi pot aminti/închipui mâinile unor persoane dragi în apropierea mea.
dar apropo de închipuiri şi atingeri, clarika e foarte haioasă.
pe lângă treburile astea, citesc blecher cu un soi de tandreţe crudă.
şi nu mă pot hotărî cu licenţa.
