enjoyable fuck-ups in the time of cholera
ieri am fost cumva amărâtă. furioasă fără obiect. am dat gata o ciocolată întreagă stând în faţa calculatorului, şase cafele din trei surse diferite, una chiar în timp ce auzeam pentru a nushcâta oară senzaţionala ştire despre cafeaua în exces, care, vai-vai, micşorează sânii.
şi apoi a fost fain, fiindcă mă amuză volatilitatea personajelor care se nasc şi dau colţul zilnic în fiecare din noi, sau, cum scria andrei demult, taaare demult, “eu sunt ca o plasă/ în mine se prind şi se sufocă diferite animale”.
apropo de asta, am să cochetez un pic cu ideea de a posta din textele pe care le scriam cu el acum (dumnezeule!) vreo cinci-şase ani, când eram doi oameni care aveau ce să îşi spună, nu ca acum, “the file on you complete”, ce mai faci la birou, unde ziceai că e terenul ăla pe care vrei să ţi-l iei, cum îţi mai e relaţia (“înainte” ne era şi scârbă de cuvântul ăsta).
noul iubit al siminei, pe care l-am cunoscut vineri seara (o ieşire cuminţică, matură, nice) se numeşte tot andrei, chestie cu care îmi va fi un pic straniu să mă obişnuiesc, având în vedere cum era numele ăsta pomenit de către mine în liceu&la începutul facultăţii, la întâlnirile mele cu ea din sibiu şi de aiurea, ce discuţii şi analize întortocheate genera. în mod ironic pentru mine, andrei “al ei” e psihiatru. zâmbesc un pic că poate, aşa, simbolic, chestia asta anulează traumatologia ataşată lui “andrei al meu”, în cazul în care la trei ani de la sfârşitul poveştii încă mai port aşa ceva în minte. wtv. about them: etapa “butterflies”, nu se mai satură unul de celălalt, folosesc cuvântul “fericire” şi chiar arată ca şi cum ar simţi aşa ceva. mă uitam la lucrurile astea cu o atitudine ambivalentă, pe de o parte ca o hoaşcă insipidă care nu mai ţine minte bine cum era când a trăit şi ea chestii asemănătoare sau care pur şi simplu susţine că aşa ceva nu există şi pe de altă parte, chicotind în sinea mea ca un happy tree friend meschin, cu o idee de felul “no waaay, dude, it’s still playtime”(a se asculta nick gilder – hot child in the city, de exemplu). orişicum, ambele arată clar că am “revizuit în scădere”(cum scriu la servici pentru estimările de profit) previziunile, prolepsele mele pentru ideea de “love story”.
deşi pe alocuri tot mai am am o minte femeiască spurcată& telenovelistă, fapt atestat de preferinta momentana pentru ce canta shakira (!) in “love in the time of the cholera”(slab rau, de altfel)
blue chair/chain of memories
probabil chestia asta, daca ar fi posibila at some point, ar deveni foarte populara, , dar eu nu mi-as dori deloc o pastila pentru stergerea amintirilor neplacute. nici macar pentru imensa mea frica de paienjeni. dimpotriva, am avut ani intregi in care imi placea la culme sa savurez momentele penibile, groaznice, traumatizante, sa le tot dau replay, sa gasesc retroactiv replicile potrivite pentru momentele in care nu am facut decat sa tac, sa descompun situatii infricosatoare in care m-am aflat. ceea ce banuiesc ca a dus, pentru o perioada destul de lunga, la exacerbarea simtului ridicolului si la o autocenzura tot mai vigilenta, mai a dracului.cumva toate momentele ratate, chestiile nespuse, fricile, esecurile mi se pareau mult mai spontane, inevitabile, gretos-fermecatoare, comparativ cu replicile “lucrate”, contextele in care ai timp sa iti elaborezi frumos reactia, sa ti-o impaturesti ingrijit si sa o livrezi exteriorului ambalata ca o prajiturica plina de coloranti. acum nu mai dau aceeasi importanta neplacutului, nu il mai macin/filtrez/rafinez in genul ala de pulbere din care reconstitui evenimentul si ii atasezi si alternativa prin care s-ar fi putut evita, ci pur si simplu il (pseudo)rezolv prin a-l face personaj de banc, de scenarii amuzant-grotesti.
in rest, o zi hyper-peaceful cu asa ceva si chiar si cu asta.
roxana who?
refuzul de a ignora orice chestie care pare sa se construiasca , refuzul de a o demonta din start desi anunta (denunta) mecanisme extrem de previzibile, refuzul de a anticipa chestiile gretoase prezente asa, “in nuce”, in diverse tipuri de interactiuni, desi ele sunt evidente si tedious, circumscrise de acelasi balon al banalului pe care l-ai mai vazut de nush cate ori.
m., foarte departe de mine in ceea ce face, in imaginile, scenele la care apasa play cand eu as da delete, cand apasa stop daca eu le-as lasa doar sa se deruleze. great failed expectations, varianta de secol 21 a feminitatii pregatite pentru toate discordantele astea minore care dezvaluie o ruptura de fond, toleranta care mascheaza asteptarea ocaziei de a rabufni si a monta toate diferentele intr-un soi de expozitie vindicativa.
un soi de buna dispozitie pe care probabil doar eu o percep ca fiind taioasa , fiindca e dublata de o interpretare, nah, sincronica, a tot ce se intampla.
plictiseala ca “tensiune nerezolvata”.
pe de alta parte, merg foarte des (pentru mine) la facultate, asist la mici revelatii despre ceva texte, vreau sa revad “the hours” cu tot cu perspectiva de la “TL”. o altfel de varianta a mea, mai “highschool”, dupa cum imi subliniaza toate persoanele carora le povestesc ce mai fac, cu toate detaliile de rigoare. atat de altfel incat mi-am surprins tendinta de a verifica, la fiecare seminar sau, ma rog, curs, la care asist, numele pe care l-am scris pe lista de prezenta, sa nu cumva sa fi trecut o cu totul alta chestie, vreun personaj pe care mi l-am inventat la fata locului. all in all, sunt asa, niste mici transformari asupra carora planeaza un mare, grandios si ridicol “wtf”.
cursul lui cartarescu, extrem de “panoramic” si concis at the same time, cu tot cu un arbore al modernismului desenat pe tabla.
si cum ies din fiecare sala, incinta, birou, cu mici figurine pulsatile anexate sau retezate (d)in minte, ceva gen “quicker than a ray of light she’s flying”.
apropo de madonna, prietena mamei, care preda ceva curs de perfectionare pe psiho, imi povestea de o sedinta in care intreba oamenii, absolventi de facultate, pe cine ar putea nominaliza ca exemplu, pentru studiu de caz, al unei personalitati destabilizate din cauza alcoolului sau a altor factori extrinseci. raspunsurile au fost, din cate am inteles, vacaroiu, becali si madonna.
ca sa ma linistesc dupa toate aceste turbulente, m-am intalnit cu spike si cu asistentul ei, cangurica (un iepure de plus albicios dintr-un second hand, care necesita spalari extrem de dese si care se masturbeaza frenetic de cate ori il bagam in seama) si ne-am alcoolizat putin cu totii.
exagerat de mult despre cluburi şi un pic despre aversiuni agreabile
după câteva luni bune în care am ieşit doar de 2-3 ori în maniera “clubbing”, ca să zic aşa, am ajuns, joi, cu spike, la concluzia că trebuie să mergem să dansăm pe undeva, de dragul vremurilor de râsu’-plânsu’ în care nu ne ocupam cu (aproape) nimic altceva, fiindcă nopţile ne lăsau în incapacitatea de a întreprinde vreo chestie responsabilă sau burgheză sau pur şi simplu echilibrată. acum, ori criteriile noastre de selecţie&evaluare au suferit modificări drastice, ori am ales o seară de mare prost gust şi inerţie, ori criza financiară internaţională a început să afecteze şi propensiunea către “fun” vizibilă în bucureşti, că bine nu prea ne-a fost. adică ne-a fost, dar numai pe baza glumelor pe care am fi putut să le inventăm şi acasă, sau, cu indulgenţă, din cauza câtorva specimene care s-au intersectat cu traseul nostru. pe scurt, am făcut un fel de “cruising” incredibil din b52 (unde pe la miezul nopţii era tare liniştit, aproape romantic, încât spike l-a decretat în contextul ăsta loc de “first date” – treabă de care ne situăm amândouă, din diferite motive, cam depărtişor) în stuf, unde lucrurile se prezentau sub forma unui party restrâns, cu nuanţe corporatiste, emo şi glittery alăturate în mod inexplicabil, apoi către mansarda lui jumbo, despre care la ora amintită nu ştiam că a devenit altceva, altundeva şi care în consecinţă rămâne pentru mine un fel de mit urban.
ca atare, ne-am continuat călătoria bifând o scurtă coborâre în expirat, animat în mod ceva mai normal decât locaţiile precedente, dar cu un “ceva” dubios care ne-a făcut totuşi să nu avem chef să plătim intrarea. următoarea ţintă a fost “sălbaticul” revenge, unde am intrat pentru a constata că acolo efectiv “se stă” şi am decis să mergem chiar până la a ne “suburbaniza”. dar în suburbia de alături party-ul părea complet terminat, după mărturiile chiştoacelor de pe podeaua altfel foarte liberă şi ale privirilor cvasi-autiste ale celor câţiva tipi rămaşi, plimbându-se dezorientaţi prin câte un colţ. ca să epuizăm zona, am trecut prin fire, unde jos erau cinci persoane, iar sus alte câteva care ne-au întrebat dacă ne-a plăcut jos. dinspre cool cat se auzeau ritmurile unui soi de house, dacă nu mă înşel.
therefore, am rămas cu…ei bine, da, desigur, club a, singurul loc that i’m aware of unde, no matter what, în fiecare noapte se prăjesc masiv neuroni, pe unde se preumblă şi saltă la unison o “faună”foarte bogată, unde întâlneşti cam orice, de la pretenţii artistice la combinaţii vestimentare demne de statutul de trend-setter-iţe ale kitsch-ului, de la hora voioasă de cocalari la oamenii supăraţi care îşi sprijină capetele de ce pot, cu condiţia să fie cât mai la vedere, de la mica oglindă aburită de la baie la inconfundabila tanti care mătură chiştoacele şi urlă la ce prinde.
aici am descoperit, pe un fundal sonor haotic (şi nu, ăsta nu e un compliment this time), noua modalitate de abordare a tipilor: un ghiont/o îmbrânceală/ o atingere violentă şi neplăcută oricum + rapid, un “mă scuzi”, cu o privire vag ruşinată şi care se vrea totuşi “inviting”. diverse alte specimene care pur şi simplu se opresc lângă tine şi nu fac altceva decât să rămână imobile, cu o privire derutantă pe figură. distracţia serii, un british caraghios, deosebit de beat, care vine din senin la mine şi la spike, ne ia părinteşte de umeri şi articulează, greu dar foarte sonor, “i’m hoooornyyy”, fără să se audă vreo urmă de “r”. bineînţeles că am început instantaneu să râdem, chestie din care ne-am oprit cu dificultăţi serioase. mai târziu, probabil tipul s-a prins că e doar ridicol de funny şi a venit clătinându-se să îşi ia rămas bun pe limba lui aproape lipsită de consoane.
apoi, la inevitabila “sweet child…”, încerc să îi explic unui oarecare că nu vreau să dansez, dar el nu vrea pentru ca să priceapă, aşa că pe la jumătatea melodiei îi zic că fie, dansez, însă “scurt”, asta şi gata.dansez în faţa lui, dar fumând o ţigară şi fără să-mi aşez pe el măcar un deget. ca vai de capul său, încearcă să mă ţină de talie, dar fie stau foarte ţeapănă, fie mă mişc brusc, încât pare complet năucit. mă întreabă câteva stupizenii la care răspund laconic sau deloc, apoi are tupeul de a-mi cere “un fum”. îi spun că nu am de gând să-mi împart ţigara cu el, mai tace un pic, apoi, complet neinspirat, mă întreabă de ce sunt aşa “stânjenită” (!!!), chestie la care reuşeşte chiar să mă irite şi îi zic, ofuscată, “bun, păi accept să dansez cu tine după ce am refuzat de trei ori, dansez dar nu mă ating de tine, mă întrebi dar nu răspund, îmi ceri din ţigară dar nu-ţi dau, şi tot nu crezi că TU ar trebui să fii stânjenit, îţi imaginezi că EU sunt?!”. în fine, se schimbă melodia şi plec la râsetele şi studiile mele pe populaţie cu spike. ca să scăpăm de plicticoşenia asta la care deja participam doar printr-o atitudine corporală între dans şi priveghi, am mers în revenge “să stăm”. acolo cel puţin am descoperit o chestie bună, green apple absinth, pe care am savurat-o comentând cele văzute şi nevăzute şi dansând aproape singure.
all in all, cred că nu prea mai înţeleg genul ăsta de viaţă de noapte, deşi încă mă împac bine cu risipa de energie şi cu dansatul.
dar am început să apreciez o altă chestie lately, rolul persoanelor antipatice (nu detestabile şi greţoase, ca ăsta de mai sus, pur şi simplu cu un ceva iritant în atitudine, ceva care te intrigă, ceva zgrunţuros sau nişte păreri care par exacerbate ca să “show off”, ceva similar unui copil care îşi îndeasă în gură hubba bubba “la metru”, molfăie zgomotos şi face extraordinar de multe baloane imense care pocnesc în timp ce încerci să citeşti ceva). oameni al căror fel de a fi conţine ceva ţepos şi distant, dar în acelaşi timp manifestări de nervi care vor să atragă atenţia. oamenii ăştia mă distrează lately fiindcă, fără să vreau, la birou, în timp ce ascult city fm la căşti, mă trezesc cu tot felul de scenarii amuzante despre ei. compensatorii, probabil. şi în felul ăsta mă binedispun, râd de-a dreptul, şi nu mai simt nevoia să le spun/fac ceva, pentru că totul se rezolvă în mintea mea. asta seamănă cu povestea copacului din faţa ferestrei lui m. copacul fusese botezat “roxie’s hanging point” şi folosea la torturarea imaginară a lui roxie, o entitate ficţională care, evident, are un apelativ prea scârbos ca să fi fost eu, şi care trebuia să moară ori de câte ori eu, cea reală, făceam ceva enervant.
toată treaba asta, era, fireşte, un fel de glumă.
“«what do you plan to do with all your freedom», the new sheriff said, quite proud of his badge”
un soi de half-loneliness, half-social-involvement, chestii dintre care prima parte a devenit o valoare, plecând tiptil de la stadiul de mizerie la care era acum câteva luni. sesiuni de (window)shopping cu mărunţişuri cărora le fac loc pe unde apuc şi care mă binedispun, liste cu ce-aş mai vrea la un moment dat, cu o semi-paralizie de câteva minute în faţa unor chestii dintre care e al naibii de dificil de ales.
săptămâna trecută, party într-un abandoned place lângă ploieşti, foarte “art-warehouse-potential” like, un loc imens şi gol în care îţi puteai imagina mici inserturi din skunk anansie, charlie big potato, prodigy, breathe, sau de la smashing pumpkins – ava adore, însă totul lipsit de elementul de anxietate, şi cu oameni care fac zgomote care se aud infernal de afară, cu baloane colorate pe ciment, lumânări pe tort, never had that much space for a jefferson airplane song before, un loc cu un paznic rămas fără familie şi nişte căţei slabi, cu holuri pe care te rătăceşti, cu oameni care dorm de la începutul party-ului, oameni care rămân şi scot sunete deosebit de “industriale” după ce te culci tu, oameni care au poftă să “pick up a fight”, oameni care se rătăcesc, oameni care descriu rotocoale largi de dans prin camera uriaşă, sparg baloane, înşiră poveşti lungi, apar brusc la ferestre vorbind aparent singuri, de fapt la telefon
şi plecând din asta ajungi la
oameni cărora mai demult le-ai fi răspuns la telefon cu o voce asortată la emoţiile trezite de ringtone-ul setat pentru preţioasele lor apeluri, ai fi lansat formule şi întrebări care ar fi făcut un fel de poem, şi acum nu spui decât “da”-ul unei obişnuinţe deziluzionate, aşa cum te dor buzele dacă vrei să zâmbeşti şi tocmai îţi apare un herpes în colţul gurii.
m-am apucat de citit haruki murakami la vreo, hmmm, cinci ani sau mai mult după ce-a apărut tradus la noi, am început (nu tocmai în mod inspirat, mi s-a zis) cu “iubita mea, sputnik” şi mă gândesc că mi-ar fi prins bine naivitatea de la începutul facultăţii sau chiar şi entuziasmul din anul admiterii la litere ca să mă bucur la scene gen sumire (o tipă care se străduieşte foarte tare să scrie şi să fie extrem de kerouac-ish) sunându-l pe amicul ei la 4 dimineaţa ca să îi ceară să-i explice diferenţa între semn şi simbol, fiindcă asta fusese întrebarea pe care o primise de la iubita ei.
la facultate, speech-uri gen “prezentare anticipativă a cercetării noastre la această materie”, pretenţii pe care probabil şi profii le ştiu prea bine ca fiind deplasate în raport cu nivelul şi gradul de interes al studenţilor, de aia îşi prezintă cererile oarecum ironic, pun întrebările pe un ton plat, nu ca şi când ar dori pe bune un răspuns.
and at the end of the day, încă mai ai în playlist melodia asta (din păcate n-are un video pe măsură), genul pe care ai asculta-o în timp ce mănânci ciocolată cu caramel, minunată dar obositoare. şi îţi vine un pic să plângi, îmbrăcată într-un halat mare peste un pulover şi un tricou, că “nu s-a dat drumul la căldură”. “un kkt underground şi depresiv”, cum ţi s-ar zice.
dar n-o asculţi de prea multe ori şi o schimbi cu aşa ceva.
“and if you wanna walk the streets alone i’ll disappear for you”
mişcări zilnice care mimează eficienţa, o circulaţie rapidă bucureşti-ploieşti, mirosul de măcelărie al corpului de femeie care sângerează, cohen care cântă “i’m your man”, cu gustul de prăjitură veche al unei promisiuni din care n-a ieşit nimic, în timp ce stai pe nişte trepte reci şi nu mai ai nevoie de nimeni altcineva, doar de vocea lui, cum spune la sfârşit “thank you, my friends”, foarte cald.
când toate chestiile care nu se întâmplă aşa cum ţi-ai dorit cântăresc mai puţin decât rimelul cu care te trezeşti în jurul ochilor a doua zi.
am găsit în bibliotecă portretul meu făcut la sighişoara acum mai bine de doi ani. eram blondă cu onduleuri lăsate, slăbită, stăteam pe o cutie de lemn în timp copiii de pe strada îngustă se opreau să se uite la ce desena tipul din faţa mea. obosisem, mai pufăiam câte o ţigară şi zâmbetul mi se strâmba din când în când. era al dracului de cald şi purtam o rochie neagră cu volane şi m. fuma extrem de mult plimbându-se în jurul acestei “instalaţii” pseudoactualizatoare medievale şi privindu-mă aşa cum face cineva care chiar vrea să privească ceva, dispus să fie încântat. portretul a ieşit cu ochi mişto şi melancolici-apoşi, cu obraji mai plini decât îi am şi cu gura realmente strâmbă. îmi amintesc foarte bine ziua aia şi-mi amintesc cum e să strângi un pic din maxilar încât expresia feţei să îţi sugereze un zâmbet stabil şi o mulţumire plină de ancore, să te bucuri într-adevăr de unele chestii dar să nu vorbeşti despre asta, să îţi placă să observi dar sentimentul de “străin” faţă de tot ce e în jur să îţi coasă buzele în poziţia aia alienantă de tot ce e natural. well, nu mai pot intra pe sub pielea portretului ăstuia. cred că un an de alegeri de-ale mele şi aproape numai ale mele m-a învăţat şi altceva şi cred că dacă m-ar mai desena cineva acum, faţa de pe hârtia uşor galbenă şi cartonată ar ieşi mai aproape de cum mă ştiu când mă uit în oglindă.
the less I feel, the more I talk, like all people do.
şi totuşi, felul în care atâtea chestii mă lasă rece, atât de departe de ce-aş fi crezut mai demult despre perioada asta.
comfortably numb.
