a spoonful of chaos

m-am intalnit si eu acum vreo trei zile cu “high fidelity”, bound to be popular fiindca e un film plin de muzica buna (desi nu neaparat my favorite kind of) si de…liste (aici sub forma top five-ului), inserate nu numai ca pretext al nararii ci si ca mod de structurare a filmului si a identitatii personajelor (mai ales in cazul lui rob, dar si pentru barry – un jack black funny as hell, livrandu-si intotdeauna parerile cu aplomb si cu expresii delicioase si witty, meant to be quoted, si dick). rob gordon e predispus sa inventarieze lucrurile care il fac sa sufere sau care se evidentiaza prin lipsa/imposibilitate: despartirile cele mai marcante, job-urile care ii par ideale si la care nu are acces, cantecele pe care si le-ar dori la propria inmormantare sau lucrurile care ii lipsesc la fosta iubita; se vede condamnat la o cultura a singuratatii si a esecului, in vreme ce femeile care l-au parasit par sa pluteasca nonsalante intr-un norisor al triumfului indiferentei. un tip pentru care realul/dorintele potrivite/autentice sunt mereu in coada listei, mi-a placut pentru ca e (si) despre micsorarea distantei dintre proiectie si realitate, despre vanitate, autovictimizare si -compatimire cu ironie. rob gordon e un frustrat atipic pentru ca se revolta impotriva frustrarii lui si spre deosebire de sarah – echivalentul lui femininin dezamagire- isi dizolva patternurile si preview-urile si entuziasmul superficial for someone new (“my guts have shit for brains”). rob gordon se intoarce mereu spre camera intr-un dialog imaginat cu spectatorul, ceea ce e fain si fluent, dar la un moment dar devine usor enervant fiindca personajul, fara sa cada totusi intr-un exces al explicarii de sine, pare prea show-aware. m-au plictisit si repetatele si caraghioasele sale plimbari prin ploaie, dar astea sunt doar minusuri minore. si pe deasupra peisajul de record store, cu raritatile lui si cu imagini vintage

toata povestea asta m-a facut sa ma gandesc cat de capricioase si usor revolutionabile sunt toate listele cu care traim in general, pasibile mereu de a fi cel putin revizuite si adaugite, incepand cu listele de cumparaturi si dorinte imediate, prioritati, cele de “favourites” – filme, muzici, carti – pana la, stiu eu, chestii pe care vrei neaparat sa le indeplinesti in viata, “planuri cincinale”-like – si in fond treaba asta cu “everchanging” e tocmai esenta si farmecul lorsi al tranformarii autorilor de liste. ceea ce ma aduce la un citat din film, quite a debatable issue: “what really matters is what you like, not what you are like”.

mi s-a recomandat acum vreo două luni, cred, sa fac o lista cu toate lucrurile care imi plac la mine, fara a ma raporta la mine-in-relatie-cu-cineva-sau-ceva-anume. bineinteles ca nici pana acum nu am facut-o. metodele astea de optimizare a self-ului nu reusesc sa ma prinda, si asta, culmea, nu pentru ca nu as crede in eventuala lor eficienta, ci fiindca le privesc cu un oarecare snobism instinctiv si fiindca imi seamana prea tare a revista glossy. mai curand ma cred in stare sa fac “concept maps” cu momente si personaje din viata mea, cu defectele, dezamagirile sau renuntarile pe care mi le-au implantat. si probabil ca tot as oculta din hatisul si ramurisul unele din cele mai importante relatii cauza-efect.

in vara asta ma port ca si cum as fi foarte self-indulging, asa ca as putea de exemplu sa fac o lista a tipurilor de lene cu care ma confrunt cel mai des si pentru care invoc the high-temperature-excuse:

-lenea de a arunca pe mine orice alt fel de piesa de imbracaminte decat o rochie usoara;

-lenea de a ma atinge de gramatica academiei sau macar de praful depus pe verziciunea sa de coperta (editie in ton cu tendintele deja orbitoare ale verii?);

-lenea pana si de a mai pretinde ca as fi avut cu adevarat chef sa lucrez in vara asta;

-lenea de a scrie (orice)

-lenea de a elabora metode pentru a depasi aceste tipuri de lene.

confesiuni admirabile .