a spoonful of chaos

 …sau, cel puţin, că butoanele mele nu-s ‘80-iste. e deja tradiţie ca la opţionalul de literatură română contemporană să venim cu demnitate şi texte pe scaunul scriitorului, în loc să dăm examen. drept care this time, pentru ca eu să fiu mai iritată decât la unele din joculeţele lui dan mircea cipariu din regretatele tabere de creaţie, a trebuit să produc o chestie de o pagină şi ceva folosind toate cuvintele de la pagina 300 a dex-ului, mai precis de la “documentare” la “dolly”(dispozitiv pentru aparatul de filmat), trecând prin bombasticul “dolihocefal”. iată, aşadar, ce va trebui să citesc eu joia viitoare, demonstrând că nu pot să fac literatură sub autoritarea, (nu pot să mă abţin) ciomăgeala unui experiment care nu e nou şi nu e spontan, drept care devin tedious şi stupidă.

“Dana apasă butonul de la interfon, uşor înţepenit, încât se întreabă, ca-n fiecare dimineaţă, dacă nu cumva are să rămână acolo, în scara blocului. Că poate n-o să apară niciun vecin să îi deschidă de-afară, şi poate-i chiar mai bine, poate i-ar prii să urce înapoi în coconul celor patru pereţi ai camerei din garsonieră, altfel ştie prea bine că i se întinde în faţă o altă zi înfundată cu gesturi dezumanizante, o zi ca o agendă plină de simboluri morbide şi discurs publicitar. O zi ca o sesiune de documentare cu privire la noi produse, noi posibilităţi de achiziţionare a unor kit-uri care îi vor face viaţa un teren fără lipsuri. Şi chiar dacă e suficient de documentată deja cu privire la toate astea, degetele ei izbesc cu nerăbdare de hiperkinetic în butonul îndărătnic care până la urmă devine maleabil ca un smileyface şi parcă întărâtă tot peisajul exterior să-şi pună la dispoziţie colorata documentaţie. Aşa începe drumul Danei spre birou, mai întâi până la staţia de metrou, şi aşa pare în fiecare dimineaţă că blocurile ar trebui reconstruite, că toate clădirile ar trebui să fie dodecaedre pentru ca laturile lor să poată cuprinde cât mai multe bannere, cât mai multe promisiuni, cât mai mult optimism comercial. În pasajul de la metrou tuburile galbene cu vitamine îi povestesc cum au s-o ajute să fie prima în cursa spre servici şi apoi spre casă, şi Dana se bucură când zbârnâie telefoanele tuturor din jur, făcând laolaltă un soi de altă muzică, bazată să zicem pe dodecafonie, sunete care se fugăresc unele pe altele şi care încetinesc gesturile concurenţilor din această cursă zilnică. Dana, fluturând din bucle în ritmul “femeile ştiu de ce”, mulţumind în gând presupusei dodecafonii. Ajunge în centru unde clădiri enorme ca nişte dodecagoane adăpostesc mormane de angajaţi care cooperează cu maşinăriile de dorinţe de afară. Fete cu şepcuţe vesele sub care mocneşte ceva agresiv, fete ca nişte dogi germani îi întind cu gesturi prietenoase dar impunătoare fluturaşi cu reclame. Şi Dana se întreabă cine mai e în stare să aibă o meserie simplă şi cinsitită, tâmplar dau dogar, în astfel de zile când se trăieşte foarte PR. Doar şi ea a renunţat la scris, tot un fel de dogărie şi asta, şi acum merge la servici ca să ştie unde şi de ce, ca să progreseze, ca toată lumea care vrea să ajungă un soi de doge al citadelei publicităţii, toată lumea repetă cu glasuri convingătoare oricât ar fi de dogite, învăţămintele dogmatice care se trag din cheful de a consuma cât cuprinde. Dana nu crede în strălucirea cu extracte de perle a lucrurilor pe care nici nu le-ai visat vreodată, nu crede în maşinile ultimul răcnet, iar dragostea ei pentru cuvinte nu ţine de nicun dogmatism, ea le lipeşte obiectelor aşa încât să fie cât mai puţini aderenţi la cea ce spune, încât nimeni să nu vrea să i le ia, niciodată n-ar fi în stare să formuleze o dogmă. Şi totuşi în fiecare zi Dana supraveghează şi rearanjează cuvintele altora încât ele să urmeze o linie dezirabilă, să nu aibă dogoarea unei credinţe adevărate, ci doar mimate, texte care nu vor dogori niciodată privirea cuiva, ci doar vor direcţiona schimbătoare de viteze, vor ghida paşi pe tocuri înalte către locaţii trendy, cuvinte unse cu dohotul cuminţeniei bourgeois. Către ora două va face o pauză ca o vrednică doică a paginilor care ascultă de ea, al doilea om care modelează nişte idei drăguţe, fără ca măcar o doime din lucrurile acelea să fie părerile ei autentice. De fapt în atâta timp părerile ei s-au şi diluat, le-a compus de mult o doină de despărţire, deşi doar ezitările matinale din scara blocului mai doinesc, în al doisprezecelea ceas, după o Dana mai veche şi mai consecventă cu sine. Şi de aici doar câte o mică dojană în pauze în faţa oglinzii, dar fiinţa care dojeneşte are gesturi moi, de faţadă, şi se face vinovată zilnic de dol în faţa propriului eu negativ. Convingerile ei s-au depreciat ca dolarul, vorbele ei au ajuns ca o bandă magnetică fără Dolby system, doldora de zgomot de fond. Aservirea faţă de jargonul disimulării cotidiene n-a lăsat loc niciunei doleanţe. Fiecare zi e ca mersul pe o dolie, iar serile pline de oboseala unor gânduri ce-o fac să se teamă că va descoperi în oglindă un individ dolihocefal.

În fiecare seară s-ar ascunde într-o dolină să-şi poarte doliul după viaţa neînregimentată în convoiul lucrurilor ca tenul perfect, rimelul rezistent, player-ul performant. Autocompătimindu-se ca şi cum acolo, în refugiul ei, ar fi totuşi filmată cu ajutorul unei macarale Dolly.”