voices
spending time cu “dear darkness” a lui pj harvey, obsesivă, ca şi cum ai purta în corp clape de pian acţionate de fiecare mişcare. puţin dislocată din spaţiul acela de “iarna mea ca-n poveşti” în care mă instalasem, cu expresii de cel mai înalt nivel clişeistic, cu aromele de sezon, cu scorţişoara pe care o adulmecăm cu toţii, cu merele coapte sau în orice caz chestiile care vor să sugereze mere coapte, cu geamurile aburite şi tot restul. împinsă un pic mai încolo, de câteva observaţii reci şi calculate, menite să anihileze gândurile mele micuţe gen “viaţa e în altă parte”, acolo unde visez şi unde fac planuri eu. nu tocmai zgâlţâită, doar dată uşor la o parte din cale, nu încât să mă dezechilibrez, ci încât să îmi găsesc un alt spaţiu de mişcare decât calea aia, şi acolo să mă înăspresc cumva, ca frigul ăsta.
I am however left with some precious memories, părticica de anglia de unde m-am întors parcă acum cinci ani (de fapt de o săptămână), wallingford şi oxford cu liniştea uneori sinistră, alteori binevenită, oricum un gen de linişte de negăsit pe aici, cu atâtea locuri pe care n-am apucat să le văd, cu străduţele înguste şi primitoare şi gangurile care parcă se săpau în ziduri exact când treceai pe acolo, cu atâtea biserici vechi, şi pe de altă parte atâtea magazine exagerat de invadate de anunţurile de sales, clearance and so on, cu simpaticii cântăreţi de stradă.
cum spui toate astea ca să ocoleşti ce vrei să spui de fapt despre vacanţa asta a ta. ca şi cum ai merge pe vârfuri în pantofiori de dans care cu fiecare pas înainte se umflă până când devin nişte cizme de cauciuc de coborât în mină şi îţi împiedică, îţi reduc la ridicol orice tentativă de piruetă.
nu, n-ai să suferi o criză artistică sau religioasă, n-ai să înţepeneşti pe o bancă şi nici n-ai să mănânci urzici toată viaţa, ca emilia aia din “teorema” lui pasolini. de fapt ai să faci totul ca şi până acum, toate sectoarele vieţii tale puse în sertăraşele lor. cu singura diferenţă că va dispărea elementul ăla numit expectations, şurubul acela care le ţinea pe toate la un loc, sentimentul acela că fiecare zi şi fiecare task de îndeplinit aici se desfăşoară străbătute de o nerăbdare iritată, ca atunci când la metrou aştepţi cârdul de oameni din faţa ta să urce pe scara rulantă însă pare că toţi vor să-şi petreacă ziua acolo, tăcând şi făcând fotografii cu monstruozitatea aceea pe care o reprezintă chiar ei. probabil că asta o să vrei şi tu. mai confortabil decât să faci mereu numărătoarea inversă pentru zilele dintr-un an jumate. o să rămâi pe aici, făcând mereu copy-paste cu zilele, la biroul tău din colţ , fără să spui vreodată “eu vreau să scriu despre asta”, în cluburile tale ieftine cu câte o prietenă, dansând dement pe muzica aia pentru secţiunea teribilistă a maselor, melodii care încă îţi plac pentru că îţi amintesc de tipa aia care erai în liceu, îţi lipseşte, dansând pentru tine însăţi, apoi plecând din senin. cu eseurile tale călduţe despre care mai catadicseşte câte un prof să afirme “da, foarte bine, deşi nu te-am auzit niciodată la seminar”. yeah, right. uneori cu solitary ramblings prin magazine şi librării. nimic dramatic, nici măcar ennio morricone pe fundal n-ar ajuta.
ceva demult bănuit, totuşi straniu săptămâna trecută, din cauza celui mai simpatic examen din sesiunea asta – de scris texte în maniera dimov şi mircea ivănescu. the issue – cât de uşor intru în pielea şi cuvintele altcuiva, fără să cer sau să dau explicaţii, şi cât de greu în propria mea piele, dacă pot zice aşa. pe asta din urmă parcă o păstrez aşa, pentru momentele de singurătate, stau în ea aşa ca pe fundul unei gropi şi dacă ies de acolo nici măcar nu mi-o amintesc.
