ceva tot mai obişnuit
iată cum iese la iveală că sunt un om atât nepoliticos, cât şi inconsecvent: invit pe toată lumea aici la tot-felul-de-chestii, după care…nimic. îmi aminteşte de o situaţie cu un prieten invitat la ziua cuiva unde toată lumea a trebuit până la urmă să-şi plătească separat consumaţia. dar parcă, parcă eu n-am făcut chiar aşa, totuşi.şi am avut momente când, chiar dacă aş fi putut scrie pe furiş aici de la birou, m-aş fi simţit nesinceră în scriitura aia, sau ca şi cum aş îngroşa pur şi simplu nişte locuri comune, nişte linii pe care oricum se tot suprapun creioanele tuturor. una peste alta, I’m back for today…
între timp, numai lucruri făcute pe fugă, alegeri pe care tot nu ştiu cum să mi le interpretez, bilete pentru uk în loc de gaudeamus, stat la birou până târziu în loc de citit chestii faine acasă, ipostaza mea de cenuşăreasă de la publimedia, fâţâieli monotone de tip dristorunu-uniriidoi, cu care am toate şansele să uit despre ce e vorba in this life.
apoi toţi oamenii care la un moment dat înseamnă foarte mult şi apoi dispar, din raţiuni de înţeles sau extrem de confuzante.
apoi serile mele de singurătate voluntară, strecurate printre serile de reconfigurare a prieteniilor mele, de experimente de hairstyle pe nepusă masă, de râs&plâns. e un fel de restructurare la mijloc, dar în mod sigur mai durează…
cel puţin azi, nimic de felul ăsta, doar o parte de zi liniştită cu zacharias lichter al lui m.călinescu, opinii la care zâmbeşti înţelegător şi o atmosferă familiară cu atâţia cerşetori, nebuni şi vechi prieteni, zdrenţuiţi la suprafaţă sau în interior…
în rest, fireşte, eu care tot mai greu şi caraghios afirm ceva. cu glumiţe insipide pe seama mea.
