toate modurile de a lăsa lumea să te ameţească
ştiu că de la tine toate se văd mai mici
sunt în sfârşit mai puţin decât ghemul de strâns la piept
sau de apăsat pe cerul gurii
sunt ca o scamă pe care o prinzi cu vârful unghiilor puţin mai crescute decât ar trebui
şi când crezi că o poţi presa mai bine îţi pătrunde în carne ca un spin nefiresc de puternic
lucrurile sunt mai mici dar eu sunt în ele şi le cresc pentru tine
cafenelele sunt aceleaşi şi oamenii mă privesc cu buze răsfrânte sau cu ochi mari ca de animal dincolo de gratii
în loc de glumele, de plezanteriile lor eu aud ridurile cum ne brăzdează pielea
îmi aud oamenii dragi ducând totul mai departe micuţ şi parcă prea normal
apoi mergem pur şi simplu pe strada strâmtă şi vie şi eu sunt ca o rochiţă de plajă transparentă
ca şi cum toată lumea ţi-ar putea urmări pe chip filmele pe care le-ai văzut aseară
sau dragostea ca un alcool tare măcinând zilnic vocea gâtul stomacul
apoi sunt ca o bătrână care extrage cu pasiune miezul strugurilor şi pune deoparte metodic coaja
sunt citadinul asortat care te priveşte
intrând în personajele tuturor îşi strecoară mâna în buzunarul tovarăşilor de călătorie
bătrânelul care întreabă cât costă un iaurt
tânăra pentru care fiecare produs de pe etajera din baie e o reclamă perfectă
sunt vocea care te convinge să cumperi
şi asfaltul încins în care desenează urme roţile maşinilor de servici
sunt ca un deadline de proiect peste care trece un student boem
sunt pietrişul de pe calea ferată
când te uiţi în aceeaşi direcţie
ochii ieşindu-ţi din orbite lăcrimând fără să mai fie nevoie să plângi
sunt în toate modurile de a lăsa lumea să te ameţească plăcutdureros
evitând-o în acelaşi timp
poets of the fall
îi ascult de vreo două săptămâni, pe apucate (la recomandarea lui raul huluban, de la care i-am prins şi pe antimatter, o descoperire cu care mi-am petrecut zile întregi) şi pentru a căror muzică stările mele de luna asta par numai bine croite. uneori parcă au o gravitate unnecessary (cum sună în “dawn” de exemplu), alteori mi se pare că au nişte accente “pop”, câteodată parcă îmi seamănă un pic ca sound cu porcupine tree, în unele cazuri parcă mi-aş fi dorit ceva mai multă vehemenţă, mai multă însufleţire (spun ei la un moment dat, nu mai ştiu exact melodia, ceva gen “behold, the demons…” pe un ton chiar cuminte). dar cu toate nuanţele astea îmi plac foarte mult, şi aici au ceva chiar frumos care mă însoţeşte peste tot:
şi aici versurile de la “Illusion and Dream” (elemente care nu lipsesc din nicio melodie, sub o formă sau alta):
Look in my eyes I’ll make you see
We’re drifting aimlessly
Blind in a world of make believe
Hear them sing their songs off key
N’ nod like they agree
Buying the need to be discreet
I’ve got no hand in matters worldly, I hardly care at all
What’s going on fails to concern me, Cos I’m locked behind my wall
But you know what drives me out
Out of my mind
It’s whatever makes you see, makes you believe
And forget about the premonition you need to conceive
That the images they sell are illusion & dream
In other words dishonesty
If I speak Ill, please, humor me
Won’t rant on endlessly
Just thought I’d try to make you see
It doesn’t solve a thing to dress it in a pretty gown
A stone will not need you to guess if
You’re still going to drown
So you know what drives me out
Out of my mind
It’s whatever makes you see, makes you believe
And forget about the premonition you need to conceive
That the images they sell are illusion & dream
In other words dishonesty
So can you name your demon?
Understand its scheming
I raise my glass and say “here’s to you”
Can you chase your demon?
Or will it take your freedom?
multe chestii şi de fapt nimic
niciun fel de justificare pentru stilul de roboţel în care trăiesc de câteva săptâmâni. după deep purple (la care n-am avut entuziasmul la care mă aşteptam, dar nici nu-i pot găsi “irelevanţi”, sau “trupă-muzeu”, cum citeam în “dilema” despre concertul lor), nimic.
ca un merry-go-round, pe un fundal kitschy de cutiuţă muzicală. şi ceea ce vezi pe lângă tine, mereu cu viteză, never standing still, vesel, optimist, cu oferte, chestii gratis… un fel de festival care nu se mai termină. zilele care seamănă cu un şir de indicaţii penibile, ceva despre care deja ştiai tot, dar cineva îţi repetă crezând că nu pricepi. şi doar întrebările tale, cele la care îţi doreşti mai tare să primeşti răspuns, rămân aşa, neauzite şi lipsite de importanţă.
cadavre (pas) exquis& vise simpluţe
singurul moment fain la facultate în săptămâna care a trecut, la cursul Simonei Popescu, să scriem despre un vis avut& un vis inventat. eu cu visul meu plasat în ceva cadru care semăna mult cu cel de la gărâna jazz festival din vară, numai că la mine în vis totul era gri, diverse nuanţe, dar greu pe chestia asta monocromă să deosebeşti obiectele. anyway, cum apărea apoi dintr-o dată pe scenă un personaj şi totul se vedea mai clar, cu contururi groase, aproape deranjante, şi vedeam că “the singer” este frida kahlo (ştiu, devine boring să mă refer la ea de atâtea ori), eu şi friends contrariaţi că trăieşte şi de ce cântă, nu mai pictează?etc., o zăpăceală oricum. (explicaţie – dorinţa mea de lucruri mindblowing care nu se întâmplă niciodată?)
şi visul inventat, fiindcă în drum spre facultate, ieşind din pasajul de la universitate, avusesem o senzaţie aiurea (de oboseală şi de absent-minded ce sunt) că nu regăsesc spaţiul cunoscut de acolo, ci ies de fapt în ceva loc reprezentat doar prin culorile mov, verde şi alb, fără limite precise, fără pereţi or anything else, doar un spaţiu gol. mi-au trebuit câteva secunde bune ca să-mi dau seama că pentru asta nu-i de vină decât bannerul ăla stupid de pe universitate, cu dero nuştiucare, de care dădusem cu ochii şi ale cărui culori se extinseseră peste tot ce vedeam. aşa că am inventat un vis cu chestia asta.
şi o minidiscuţie despre subconştientul “cinstit”, care-ţi livrează într-o formă simplistă, uşor explicabilă feedback-uri la problemele tale “spinoase”, şi pe de altă parte subconştientul protector, care ascunde realul sub simboluri complicate.
cât de simplu şi aproape plictisitor visez eu lately, sub aspectul ăsta. mai sinceră cu mine?de urmărit.
tot la curs, un “cadavru” reminding me de perioada naivă a olimpiadelor naţionale şi a taberelor “de creaţie” când ne strângeam în grupuleţe străduindu-ne să facem să apară ceva cât mai sofisticat sau amuzant.
de data asta, ceva la care puteai să râzi (cumva). colegii mei, motive de uimire neîntreruptă.
lipsa atingerilor
aşa a ajuns povestea asta: tot mai des te confrunţi
cu aşteptările faţă de corpul tău posibilităţile sale de traversare
a lucrurilor la care îl expui lipsa atingerilor
dimineaţa ca într-o igienă forţată
şi când îţi doreşti să faci ceva trebuie neapărat
să pară din întâmplare
în loc de asta în loc de privirile mirate că mă trezesc tot lângă tine
obiectele pe care le formez cu trupul meu adaptabil
vor amuza vor încânta pe toată lumea
şi telefonul îmi va zbârnâi tot timpul cu mesaje de admiraţie
când mă gândesc la tine e ca şi cum aş avea gura înfundată
legată cu eşarfe
şi aş încerca din plămâni din gât
un urlet între disperare şi râs ca într-un roller coaster
şi apoi un plânset orgolios de ciudă că n-am fost în stare
să-ţi astup şi eu toţi porii care vorbesc
vorbesc mereu fetelor cu sfârcuri perfecte
sau să am replici caustice şi inteligente
oricum asta am reuşit din nou: surâsul meu cuminte orizontal
ca o balanţă pe care ai aşezat greutăţile perfect compatibile
răspunsurile indiferente iar nodul din gât e minunat
ascuns de înghiţituri catifelate de vin
până când ceea ce simt se va îngrămădi acolo
va face un pocnet mic ca o fiolă de algocalmin când o desfaci
fireşte nu se va auzi atât de departe sunt atâtea voci convinse de ceea ce spun
atâtea claxoane atâtea jingle-uri încât nu vei şti nimic
o să aflăm mai multe din fotografii lângă alţi
oameni fără nicio asemănare cu noi
pentru că lucrurile sunt “ok” şi seci
şi povestea asta încape foarte bine în anii credinţelor dislocate
pentru că sunt anii morţii care vine din conturile
proaspăt alimentate ale salariaţilor
din tot ce poţi să cumperi mai mult şi mai ieftin
din mitologiile facile ale familiilor imediatului
e mirosul de detergent şi balsam de rufe care vine de pe balcoanele lor
întinzându-se spre mine ca un abur în cele mai shallow culori
intrându-mi în corp
ca într-o cavitate în care se deschid canalele urii şi ale deznădejdii
în timp ce trec grăbită pe străzile cu virtine crude care mă arată
din ce în ce mai singură şi ridată
de fapt stau la nesfârşit într-un apartament friguros pe o canapea
cu o pătură aspră ascultând un ceas de perete şi privind ferestrele blocului vecin
în timp ce mă gândesc tot la tine
o respiraţie dureroasă
încremenirea situaţiilor în cearşafuri-plic
ca atunci când te uiţi la un film noaptea târziu şi te prefaci
că nu te interesează că simţi doar semnele şi mângâierile furişate ale Celuilalt
şi că aştepţi să apese “pause” şi să gâfâi în voie doar pentru ca
atunci când ai auzit click-ul să te ridici şi toate astea să fie în urma ta
chiar tu să fii o distanţă mai lungă ca un drum prin deşert
mai înţepătoare ca o julitură de pe care smulgi coaja
sau cum între tine şi cel ce doarme alături
vezi crescând dintr-o dată flori colorate parcări subterane aeroporturi
şi toate lucrurile mici sau mari pe care mâinile voastre nu se vor afla niciodată împreună
în dimineţile larg deschise care nu spun nimic
să stai la uşă pe jos să stai cu spatele lipit de ea până când
uşa devine ca o cutie toracică o simţi umflându-se şi apoi coborând cu teamă
o respiraţie dureroasă apoi să-ţi recunoşti corpul să nu mai vrei să-i faci rău
doar pentru că e singur
ne putem plimba câteva sute de metri să chemăm lucrurile care calmează
lucrurile moi un copil mâncând îngheţată mânjindu-şi obrajii nişte flori drăguţe
până când ne rezemăm de barele unui leagăn şi situaţia asta aiurea
se iveşte între noi ca un fir de păr care răsare din salată
dacă nu ne mai spunem nimic e pentru că lucrurile
din jurul nostru fac asta mult mai bine decât noi
şi toate îndoielile înfloresc ca grămăjoarele de spumă cu celule moarte
la suprafaţa apei în cadă
şi doar spasmele de frig care se insinuează repede
pe sub piele strivesc nepăsarea trupului
încă bun de atins cu părţi pe care încă le cântăreşti în palmă
ca un măcelar care vrea să-şi convingă clientul
mai sunt cuvintele de care nu avem grijă
şi le transformăm în plante jalnice nestropite de săptămâni întregi
în corpuri anchilozate chinuindu-se să se ridice din paturi cu lenjeria îngălbenită
obrajii care se înfierbântă de furia de a fi ţintuit de toate astea
ca de un scaun de cinema la un film prost
consider you’re invited
a doua încercare de felul ăsta, sper să nu aibă the same result…prima se chemase “my dress hangs here”, după titlul tabloului fridei kahlo. văzusem eu în filmul cu salma hayek cum apărea imaginea aceea, identitatea unei femei proiectată într-o rochie agăţată printre tot felul de simboluri ale unei lumi străine, culoare cât curpinde, nici un grăunte al repulsiei în peisaj, şi totuşi o dezordine, un ceva nefiresc, o distanţă între “my dress” şi “there” acela. cumva la fel ca mine în toate locurile unde nu “mă încadrez” în mod natural, în toate situaţiile embarrassing, din realitate şi din mintea mea, cu toţii oamenii lângă care ajung să mă simt comfortable foarte foarte târziu, cu toate situaţiile, contextele nepotrivite pe care le traversez de bunăvoie ca să ajung mereu delayed acolo unde intenţionam să fiu de la început. locuri şi persoane pe care aparent nu le uneşte nimic şi între care doar eu trasez liniile mele stângace ca o chestie mâzgălită în paint.
mda, prima încercare a eşuat bineînţeles cu scuzele gen timp şi răbdare, as if… nici de data asta nu-s foarte convinsă că se va întâmpla ceva ok, I’m not such a big fan of second chances, but maybe-maybe… i-am zis my tea party fiindcă sper că o să stau de vorbă cu mine şi cu voi aşa, ca la o ceaşcă de ceai aromat or whatever you might like, ceva cosy şi safe. despre chestiile care happen to cross my chaotic mind. că doar de asta avem bloguri.
ce va fi pe aici? poate o mică ironie faţă de ceea ce fac(em) în fiecare zi, sau nişte chestii confesiv-patetice (hopefully not), sau câte puţin despre ce (nu apuc să)citesc/văd/ascult, ce mai scriu…right, i’m already starting to sound like everybody else. nu ştiu dacă se va găsi ceva care să facă diferenţa (specifică). parcă lipsesc de peste tot şi mai ales din spaţiile unde aş vrea mai mult să spun în sfârşit ceva. poate o să reasamblez pe aici lucruri.
i-am mai spus tea party şi fiindcă mă gândeam, în cazul în care voi vorbi mai mult singură around here, că va semăna cu o (într-un fel) haioşenie de episod south park, unde problemele emoţionale ale lui cartman se reflectau în tea parties la care invitaţii erau jucăriile lui, care “îi spuneau” (cu vocea lui, fireşte) lucruri gen “eric, you’re so cool, you’re the nicest person i’ve ever met”.
well, cam asta e pentru început. waiting for real guests.
