a spoonful of chaos

 stau înaintea ta ca un perete spălat pentru o nouă văruială

străvezie, ca după o externare, ca să râzi că par mult mai bătrână

mi-am dărâmat cămăruţele construite din cutii de conserve

şi uneltele de plastic ale plăcerilor ruşinoase

sunt oarecum alături de alţii dar

acum toate obiceiurile noastre calde şi aromate par

bucăţi de carne recongelate de prea multe ori

fandăm ca la duel, apoi eu îndrept arma tot spre mine

sperând să obţin aplauze, dar tu ştii că

locul meu e întotdeauna lângă ieşirea de siguranţă -

cu sacoşa în mână, plină cu decoraţiuni pentru vieţile altora,

obiecte pentru care eu sunt prea fadă şi middle-class -

lângă ieşirea de siguranţă cu gândurile care strâng prea tare,

ca bentiţa de plastic cu zimţi din clasa întâi;

aici între noi sentimentul ăsta ca zgomotul unui stomac înfometat

plus acele broşelor şi sârmele sutienelor

care mă iubesc cu mai multă cruzime decât tine.

în zori stau întinsă pe covorul umed ca o blăniţă de şobolan din beci

lângă mine tot întinşi alţi oameni care vorbesc numai

despre cum e să fii în altă parte

şi nu iau niciun premiu pentru asta

iar eu mă duc la bucătărie pregătesc ceştile

apoi playlist-ul ca şi cum ai fi rămas aici.

m-am intalnit si eu acum vreo trei zile cu “high fidelity”, bound to be popular fiindca e un film plin de muzica buna (desi nu neaparat my favorite kind of) si de…liste (aici sub forma top five-ului), inserate nu numai ca pretext al nararii ci si ca mod de structurare a filmului si a identitatii personajelor (mai ales in cazul lui rob, dar si pentru barry – un jack black funny as hell, livrandu-si intotdeauna parerile cu aplomb si cu expresii delicioase si witty, meant to be quoted, si dick). rob gordon e predispus sa inventarieze lucrurile care il fac sa sufere sau care se evidentiaza prin lipsa/imposibilitate: despartirile cele mai marcante, job-urile care ii par ideale si la care nu are acces, cantecele pe care si le-ar dori la propria inmormantare sau lucrurile care ii lipsesc la fosta iubita; se vede condamnat la o cultura a singuratatii si a esecului, in vreme ce femeile care l-au parasit par sa pluteasca nonsalante intr-un norisor al triumfului indiferentei. un tip pentru care realul/dorintele potrivite/autentice sunt mereu in coada listei, mi-a placut pentru ca e (si) despre micsorarea distantei dintre proiectie si realitate, despre vanitate, autovictimizare si -compatimire cu ironie. rob gordon e un frustrat atipic pentru ca se revolta impotriva frustrarii lui si spre deosebire de sarah - echivalentul lui femininin dezamagire- isi dizolva patternurile si preview-urile si entuziasmul superficial for someone new (“my guts have shit for brains”). rob gordon se intoarce mereu spre camera intr-un dialog imaginat cu spectatorul, ceea ce e fain si fluent, dar la un moment dar devine usor enervant fiindca personajul, fara sa cada totusi intr-un exces al explicarii de sine, pare prea show-aware. m-au plictisit si repetatele si caraghioasele sale plimbari prin ploaie, dar astea sunt doar minusuri minore. si pe deasupra peisajul de record store, cu raritatile lui si cu imagini vintage

toata povestea asta m-a facut sa ma gandesc cat de capricioase si usor revolutionabile sunt toate listele cu care traim in general, pasibile mereu de a fi cel putin revizuite si adaugite, incepand cu listele de cumparaturi si dorinte imediate, prioritati, cele de “favourites” - filme, muzici, carti – pana la, stiu eu, chestii pe care vrei neaparat sa le indeplinesti in viata, “planuri cincinale”-like – si in fond treaba asta cu “everchanging” e tocmai esenta si farmecul lorsi al tranformarii autorilor de liste. ceea ce ma aduce la un citat din film, quite a debatable issue: “what really matters is what you like, not what you are like”.

mi s-a recomandat acum vreo două luni, cred, sa fac o lista cu toate lucrurile care imi plac la mine, fara a ma raporta la mine-in-relatie-cu-cineva-sau-ceva-anume. bineinteles ca nici pana acum nu am facut-o. metodele astea de optimizare a self-ului nu reusesc sa ma prinda, si asta, culmea, nu pentru ca nu as crede in eventuala lor eficienta, ci fiindca le privesc cu un oarecare snobism instinctiv si fiindca imi seamana prea tare a revista glossy. mai curand ma cred in stare sa fac “concept maps” cu momente si personaje din viata mea, cu defectele, dezamagirile sau renuntarile pe care mi le-au implantat. si probabil ca tot as oculta din hatisul si ramurisul unele din cele mai importante relatii cauza-efect.

in vara asta ma port ca si cum as fi foarte self-indulging, asa ca as putea de exemplu sa fac o lista a tipurilor de lene cu care ma confrunt cel mai des si pentru care invoc the high-temperature-excuse:

-lenea de a arunca pe mine orice alt fel de piesa de imbracaminte decat o rochie usoara;

-lenea de a ma atinge de gramatica academiei sau macar de praful depus pe verziciunea sa de coperta (editie in ton cu tendintele deja orbitoare ale verii?);

-lenea pana si de a mai pretinde ca as fi avut cu adevarat chef sa lucrez in vara asta;

-lenea de a scrie (orice)

-lenea de a elabora metode pentru a depasi aceste tipuri de lene.

confesiuni admirabile :D.

nu, nu e vreo recenzie la “tales of ordinary madness”, e doar o parafrază pe care o folosesc ca să mă refer la următoarele: vacanţă de aproape o lună, în ploieşti, ca-n vremurile din generală când nu plecam aproape nicăieri, un soi de autocondamnare la vitrine kitsch-oase, almost no nice place to go out, obscura bibliotecă “iorga”, mirosul de legume stricate de la “hale”, concertele moca şi nasoale care se întâmplă cu prilejuri electorale sau de aniversare a nu’ş’câţi ani de când a apărut supermarketul cutare în urbea noastră, figurile cunoscute din diverse instituţii de învăţământ şi alte prezenţe devenite deja canonice, încât orice schimbare mă intrigă, şi toată recuzita asta de chestii care îmi sunt nesuferite dar faţă de care am, după toate probabilităţile, un ataşament pervers, sau, cine ştie, poate chiar nostalgico-banal, cheesy, aşa cum va fi având fiecare individ faţă de orăşelul în care a crescut. sau, altfel, spus, the need for safety a încăl(e)cat încă o dată, brutal, the need for independence.

aşadar, ce mă hotărăsc eu să adaug în program în vara asta? având în vedere toate unghiurile corpului în care locuiesc, care se apropie, iată, omg, de 23, care a fost, în anumite perioade, umplut până la refuz cu bere şi alteori tachinat cu occasional junk food, m-am hotărât să pun pe listă ceva jogging&fitness. doar că în loc ca ocupaţiile astea să mă salveze puţin din decor, mi-au amintit cu impetuozitate unde mă aflu. zona unde stau nu e tocmai the paradise of jogging, şi fiindcă totuşi mi se pare nepotrivit să merg cu autobuzul ca să ajung într-o parte a oraşului în care să mă pot zbânţui în voie, am ales să mă aventurez pe un traseu care sună în felul următor: spre ieşirea din oraş, drum care duce către o zonă de supermarketuri, şi presărat cu o combinaţie ciudată de vile, depozite, benzinării şi terase. o parte în care te deplasezi mai curând cu maşina decât pe jos, şi care totuşi părea relativ safe din amintirile mele de acum câţiva ani, când făceam pe acolo plimbări cu ai mei şi ne opream la o bere or smth. elementul-surpriză, a cărui importanţă am subestimat-o: în acest cartier paşnic există o porţiune, lângă un părculeţ, unde câteodată îşi fac apariţia curve aşteptând să fie culese de vreun şofer de tir or wtv. oricum, m-am gândit, în naivitatea mea, că la ora matinală la care urma să trec eu pe acolo, fetele nu “lucreaz㔺i că pe deasupra voi fi salvată de incidente sau “amprentări” fishy de următoarele chestii: haine cât mai sporty-lălâi, căşti, no make-up, faptul că alerg (şi pe partea cealaltă a drumului!), că nu privesc spre maşinile care trec şi alte asemenea semne de bun-simţ. well…I thought wrong: claxoane depăşind volumul la care puteam să ascult muzică, muncitori crescând parcă din senin din asfalt şi neavând ce face, o pitzipoancă uitându-se urât la mine ca la ceva “concurenţă”, tot soiul de asemenea treburi la limita dintre caraghios şi scary, încât la întoarcere ideea de alergat “de voie” s-a transformat într-o adevărată probă de viteză. so…no, no more of that (şi e chiar disappointing să nu poţi alerga pe unde te taie capul). cât despre fitness, am nimerit fireşte la o sală invadată la toate orele imaginabile (am avut bunăvoinţa să încerc mai multe) de culturişti enormi şi tatuaţi oferindu-se mereu cu câte un rânjet să te ajute cu diverse chestii de care chiar nu ai nevoie şi pentru care probabil orice “nu, mersi” e un turn-on. aşadar, am lăsat-o baltă şi pe asta.

well…that leaves me nothing but the floor of my very own room.

…şi asta plină de multe ori de hârtiile în care fac ordine la nesfârşit, tot întâlnindu-mă cu scribblings din diverse vremuri, notiţe de la “pregătire” de la filozofie dintr-a 12-a, cursuri din primul meu an I, reviste, o continuă rearanjare a autobiografiei.

…şi vise care par să spună că îmi doresc ca alţii să se confrunte cu diverse suferinţe sau manii numai fiindcă eu sunt o “depresionistă” mai mult sau mai puţin închipuită: noaptea trecută am avut un vis în care carla bruni(??!!) era alcoolică, iar fosta mea colegă de bancă din 5-8 – bulimică până în măduva oaselor.

în rest…waiting for the real summer.

se iau două-trei chestii simpatice şi se aşează cumva in the spotlight în dezordinea generală – semnul de carte din lemn de mango de la simi , coupe-papier-ul de la m., care, măcar că îl folosesc doar la deschis plicuri cu facturi, acum a devenit useful şi ca obiect de agitat în diverse poziţii războinice pentru a consuma energia, agendele de acum 3-4 ani în care găsesc că scriam lucruri deştepte, thievery corporation şi zero 7 în surdină cu skin-ul de winamp jolly, galben cu mov, ceaiul de iasomie. toate astea ca policy, ca să modelez un decor în care să învăţ la pragmatică. dar mă trezesc expansivă tocmai când starea asta e nelalocul ei – aş sporovăi, m-aş holba în vitrine, aş compara străzile, locurile, cu felul în care erau acum 5 ani, mi-aş juca la mişto propriul rol ilustrând diverse perioade caraghioase din viaţa mea: eu cântând să zicem big mistake (natalie imbruglia), eu într-o adaptare la “o moarte care nu dovedeşte nimic”, eu prin barfly&stuff like that într-o megadepresie prost mascată, eu văicărindu-mă pentru cum sunt percepută şi alternativ lăudată/sancţionată de varii instanţe ale culturii oficiale vezi cazurile cu olimpiadele, lecturile câteodată prin locuri foaarte greşite, ca să zic aşa.

se pare că nu pot înţelege cereri elementare gen “enlarge upon a particular subject” atunci când mie mi se pare că am spus tot despre problema respectivă în câteva cuvinte şi că am satisfăcut o nevoie de concizie a oricărui ascultător care s-ar putea situa în faţa mea. reformulările şi intrarea în anănunte în mod spontan par a nu-mi fi la îndemână.

pe deasupra, anumite situaţii îmi dau a înţelege că nici nu mă exprim cum trebuie despre lucruri despre care eu am senzaţia că le-am priceput demult şi cât se poate de bine. cam aşa arată constatările mele după examenul de fonetică, la care am primit explicaţii despre raporturile concret-abstract, idee-reprezentare ca şi cum ar fi părut că nu am auzit în viaţa mea despre asemenea teme şi că fac afirmaţii “hazardate”. m-am simţit identificată cu o categorie low, cu tipa examinată înaintea mea care a primit pe bună dreptate feedback-ul cu “terminaţi mâine-poimâine o amărâtă de facultate şi nu ştiţi să legaţi două fraze”. aşa că de vreo 24h mă străduiesc să înţeleg dacă într-adevăr resursele mele de vocabular, atunci când ies din my inner dictionary entries, sunt aranjate într-un ansamblu retard, iar dacă e aşa, cum se împacă asta cu faptul că totuşi mi s-a dat o notă rezonabilă.

cumva receptez toate enunţurile îndreptate către mine ca şi când de fapt aş trage cu urechea la replicile adresate altcuiva, dincolo de un perete. am greşit când planificam faptul că blogul ăsta ar putea deveni un soi de defulare a tuturor chestiilor pe care nu le pot articula în alte părţi, e doar o schiţă precară a eşafodajului (întotdeauna mi-a plăcut ambivalenţa în care se complace cuvântul ăsta în mintea mea, între “<under>construction” şi “de-acum-nimic” cum zice jankélévitch în tratatul despre moarte) defectuos pe care îl plimb zilnic cu mine.

at least următorul examen e cel de pragmatică, materie care cel puţin prin ideile despre “potenţialul ameninţător al actelor verbale” îmi e simpatică şi la care voi putea lua maxim 7, întrucât nu am prezenţe/“bulinuţe”(!!/??) la seminar.

am putea spune azi, to sum up, că aşteptările mele faţă de mine sunt, păstrând proporţiile, aşa, un fel de godot.

şi acum o să revăd textul ăsta şi o să zic că parcă am ajuns cam emo.

s-a deschis sezonul de daydreaming.

de parcă n-ar fi fost o “epreuve ecrite” concludentă, am mai scris una, “despre aer”:

Ca un sertar plin de însemnări pentru care nu mai găseşti un nume, doar mirosul hârtiei vechi, mişcările noastre către lucrurile familiare, decolorate, dezvrăjite, tot ce ai adus cu tine ca pe un soi de siglă a ultimelor luni, o înstrăinare domoală, aerul, ceştile şi playlist-ul ca şi cum ai fi încă într-adevăr aici, înţepăturile, micile bucurii, cochetării şi aşteptări ale trupului, chiar şi poziţia nefirească , crispată în care stai acum, aplecată spre scrumieră, toate astea, sublimate, îţi umplu plămânii.Şi-n timp ce vorbim de una, de alta, hi hi, şi ha ha, despre magazinul unde-ai găsit pe cineva din neamul lui lewis carroll şi despre zeitgeist şi alte referinţe culturale care ne-mbracă sumar, în jurul nostru valsează fantomatic şi un pic auriu mici amărăciuni în ambalaje hippie, lucrurile pe care le-ar fi spus pălărierul nebun şi tot ce putem prevedea pentru puţin mai târziu. Atunci când, ştim bine, în loc de arome de blackstone cu cireşe vom trage în piept încercările de înfrumuseţare pe care le face odorizantul din maşină, cu uşile blocate, un cimitir de senzaţii. Cum să faci să transformi toată meteorologia asta de cafenea sau de spaţiu cu centuri de siguranţă în linii directoare pentru foaia albă care te aşteaptă pe birou, când mereu o droaie de zgomote indiscrete îţi umplu aerul? Căutăm pe muteşte o salvare pentru respiraţia la capacitate normală dar toate spusele noastre fug prin aer ca păsările rătăcite care n-au găsit adăpost din calea furtunii.

Şi dintr-o dată trec ca dintr-un balon cu aer cald în întrebările mele ca o lamă rece. Nelămurirea e aceeaşi: dacă-ţi plac într-adevăr oamenii, dacă vrei să împarţi cu ei acest aer, dacă ceea ce te euforizează e imaginea ta în timp ce-i priveşti sau pur şi simplu ei îmbluzindu-se la coborâre în gara de nord, “ne vedem acasă, da?”, “a stat mult în predeal”, “domnişoara, un taxi?”, “aveţi cumva o ţigară?”, şi dacă oferi ţigara bucurându-te de cum se va umple aerul cu fumul albăstrui după care tânjeşte acest bătrânel imposibil de etichetat, sau de mica ta generozitate aparent indiferentă în momentul când scrii despre temperatura acestor lucruri. Dacă te complaci într-adevăr în a crede că le poţi asculta gândurile în aerul de seară sau dacă tot ce vrei de fapt e să te claustrezi în borcanul tău de insectă ciudată capturată printre rafturi de maxime şi cugetări. Îţi prieşte destul de tare aici şi nu te mai întrebi ce se întâmplă cu acele cuvinte care nu sosesc la timp, paraşutişti prinşi de un curent de aer rău. Aici e comod dacă ascunzi aşteptările foarte mult timp alături de jucăriile îndrăgite cu care acum ţi-e ruşine, le poţi uita la un moment dat ca pe ceva neverosimil, ca un copil care trebuie să meargă nemâncat la culcare.

Să ne căutăm un mediu aseptic, în care să avem un aer de oameni lipsiţi de responsabilităţi, să ne completăm colecţia de filme dezmăţate, gâdilând imagini cu respiraţia precipitată. Să facem exerciţii pentru pregătirea unei atmosfere primitoare în care să întâmpinăm vizitatori volatili.

 …sau, cel puţin, că butoanele mele nu-s ‘80-iste. e deja tradiţie ca la opţionalul de literatură română contemporană să venim cu demnitate şi texte pe scaunul scriitorului, în loc să dăm examen. drept care this time, pentru ca eu să fiu mai iritată decât la unele din joculeţele lui dan mircea cipariu din regretatele tabere de creaţie, a trebuit să produc o chestie de o pagină şi ceva folosind toate cuvintele de la pagina 300 a dex-ului, mai precis de la “documentare” la “dolly”(dispozitiv pentru aparatul de filmat), trecând prin bombasticul “dolihocefal”. iată, aşadar, ce va trebui să citesc eu joia viitoare, demonstrând că nu pot să fac literatură sub autoritarea, (nu pot să mă abţin) ciomăgeala unui experiment care nu e nou şi nu e spontan, drept care devin tedious şi stupidă.

“Dana apasă butonul de la interfon, uşor înţepenit, încât se întreabă, ca-n fiecare dimineaţă, dacă nu cumva are să rămână acolo, în scara blocului. Că poate n-o să apară niciun vecin să îi deschidă de-afară, şi poate-i chiar mai bine, poate i-ar prii să urce înapoi în coconul celor patru pereţi ai camerei din garsonieră, altfel ştie prea bine că i se întinde în faţă o altă zi înfundată cu gesturi dezumanizante, o zi ca o agendă plină de simboluri morbide şi discurs publicitar. O zi ca o sesiune de documentare cu privire la noi produse, noi posibilităţi de achiziţionare a unor kit-uri care îi vor face viaţa un teren fără lipsuri. Şi chiar dacă e suficient de documentată deja cu privire la toate astea, degetele ei izbesc cu nerăbdare de hiperkinetic în butonul îndărătnic care până la urmă devine maleabil ca un smileyface şi parcă întărâtă tot peisajul exterior să-şi pună la dispoziţie colorata documentaţie. Aşa începe drumul Danei spre birou, mai întâi până la staţia de metrou, şi aşa pare în fiecare dimineaţă că blocurile ar trebui reconstruite, că toate clădirile ar trebui să fie dodecaedre pentru ca laturile lor să poată cuprinde cât mai multe bannere, cât mai multe promisiuni, cât mai mult optimism comercial. În pasajul de la metrou tuburile galbene cu vitamine îi povestesc cum au s-o ajute să fie prima în cursa spre servici şi apoi spre casă, şi Dana se bucură când zbârnâie telefoanele tuturor din jur, făcând laolaltă un soi de altă muzică, bazată să zicem pe dodecafonie, sunete care se fugăresc unele pe altele şi care încetinesc gesturile concurenţilor din această cursă zilnică. Dana, fluturând din bucle în ritmul “femeile ştiu de ce”, mulţumind în gând presupusei dodecafonii. Ajunge în centru unde clădiri enorme ca nişte dodecagoane adăpostesc mormane de angajaţi care cooperează cu maşinăriile de dorinţe de afară. Fete cu şepcuţe vesele sub care mocneşte ceva agresiv, fete ca nişte dogi germani îi întind cu gesturi prietenoase dar impunătoare fluturaşi cu reclame. Şi Dana se întreabă cine mai e în stare să aibă o meserie simplă şi cinsitită, tâmplar dau dogar, în astfel de zile când se trăieşte foarte PR. Doar şi ea a renunţat la scris, tot un fel de dogărie şi asta, şi acum merge la servici ca să ştie unde şi de ce, ca să progreseze, ca toată lumea care vrea să ajungă un soi de doge al citadelei publicităţii, toată lumea repetă cu glasuri convingătoare oricât ar fi de dogite, învăţămintele dogmatice care se trag din cheful de a consuma cât cuprinde. Dana nu crede în strălucirea cu extracte de perle a lucrurilor pe care nici nu le-ai visat vreodată, nu crede în maşinile ultimul răcnet, iar dragostea ei pentru cuvinte nu ţine de nicun dogmatism, ea le lipeşte obiectelor aşa încât să fie cât mai puţini aderenţi la cea ce spune, încât nimeni să nu vrea să i le ia, niciodată n-ar fi în stare să formuleze o dogmă. Şi totuşi în fiecare zi Dana supraveghează şi rearanjează cuvintele altora încât ele să urmeze o linie dezirabilă, să nu aibă dogoarea unei credinţe adevărate, ci doar mimate, texte care nu vor dogori niciodată privirea cuiva, ci doar vor direcţiona schimbătoare de viteze, vor ghida paşi pe tocuri înalte către locaţii trendy, cuvinte unse cu dohotul cuminţeniei bourgeois. Către ora două va face o pauză ca o vrednică doică a paginilor care ascultă de ea, al doilea om care modelează nişte idei drăguţe, fără ca măcar o doime din lucrurile acelea să fie părerile ei autentice. De fapt în atâta timp părerile ei s-au şi diluat, le-a compus de mult o doină de despărţire, deşi doar ezitările matinale din scara blocului mai doinesc, în al doisprezecelea ceas, după o Dana mai veche şi mai consecventă cu sine. Şi de aici doar câte o mică dojană în pauze în faţa oglinzii, dar fiinţa care dojeneşte are gesturi moi, de faţadă, şi se face vinovată zilnic de dol în faţa propriului eu negativ. Convingerile ei s-au depreciat ca dolarul, vorbele ei au ajuns ca o bandă magnetică fără Dolby system, doldora de zgomot de fond. Aservirea faţă de jargonul disimulării cotidiene n-a lăsat loc niciunei doleanţe. Fiecare zi e ca mersul pe o dolie, iar serile pline de oboseala unor gânduri ce-o fac să se teamă că va descoperi în oglindă un individ dolihocefal.

În fiecare seară s-ar ascunde într-o dolină să-şi poarte doliul după viaţa neînregimentată în convoiul lucrurilor ca tenul perfect, rimelul rezistent, player-ul performant. Autocompătimindu-se ca şi cum acolo, în refugiul ei, ar fi totuşi filmată cu ajutorul unei macarale Dolly.”

deşi în ultimele câteva luni biblioteca mea a fost formată din a descifra in my mind intenţii ale unor oameni mai mult sau mai puţin necunoscuţi, a găsi moduri de adecvare la codurile lor simpliste sau eliptice de curiozităţi sau pretenţioase, din amintiri ale unor promisiuni neîmplinite, din diverse ritmuri şi mesaje ale paşilor în miez de noapte către cine ştie ce destinaţie meant to entertain me, cum zic, deci, în ciuda acestei comparative ignorance şi a tuturor mustrărilor de conştiinţă faţă de felul cum îmi întreţin “mobila cerebrală”, am obţinut mici satisfacţii din frecventarea cursurilor şi seminariilor de săptămâna trecută. printre care nu pot să nu menţionez o chestie funny, sperând că nu intră în categoria bucuriilor maliţioase dar meschine, ci că e doar în tabăra bunului-simţ şi a sesizării comicului involuntar: mi-a picat bine că oricât de tare aş fi “din alt film” la facultate, n-am ajuns să fac următorul lucru: să am de vorbit la comparată despre don quijote şi luptele sale ficţionale şi să narez frumuşel cum şi cu cine intră iscusitul hidalgo în conflict, apoi să repet cu obstinaţie, dar cu seriozitate, de câteva ori pe minut chestii de genul “eroii ieşeau mereu ciomăgiţi”, “nu scăpau fără o ciomăgeală”, “au fost din nou ciomăgiţi”, ş.a.m.d., într-o evoluţie demnă de filmuleţ de youtube. şi chiar dacă n-am să râd la sfârşit (fiindcă biensur subsemnata nu intră în examen la comparată, fapt atestat într-un pdf minuţios alcătuit în care aceasta a binemeritat cu vârf şi îndesat o rubricuţă, sau de ce să nu zicem, o ciomăgeală, galbenă, semnul unei purtări demne de 0,3p), e fain şi sentimentul ăsta imatur de a sta pe margine şi a face notă discordantă. vorba ceea, have a spliff, have a laugh, măcar pe rând dacă nu la fel de inseparabile ca eroii noştri ciomăgiţi.

ca o cărare din paşi de dans între love will tear us apart şi walkin’after midnight, madeleine peyroux, şi “i’m gonna sit right down and write myself a letter and make believe it came from you”, ca (deja pot spune) de obicei după plecarea lui m. nesomnul de peste 24h, însă nu ţintuirea aceea în pat cu ochii în tavan şi foiala bolnăvicioasă pe toate părţile dureroase ale corpului, ci mersul fără grabă către locuri unde nu ai neapărat ceva de rezolvat, către magazine de unde nu ar trebui neapărat să cumperi ceva, zăbovitul la ţigări singuratice pe bănci ude, cheful de vocea lui, sila şi dragul de ploieştiul ăsta de care fugim amândoi şi unde totuşi până la urmă ne-am dezvelit unul altuia firea şi fricile, începuturile de încărunţire sau dorinţele julite în genunchi, câteodată snobismul intelectual sau talerele pline de our being malcontent, cu biata noastră dragoste fioroasă, cu nehotârârile, cu felul în care pare uneori că ne-am împărţi trupurile prietenilor noştri dragi ca să ne mai contaminăm şi cu altceva decât reziduurile noastre de orgolii şi încăpăţânări.splendoarea promisiunii ofilite pe care o întrupez eu. şi cum citesc acum don quijote.

şi totuşi acum să arunc un mic colac de salvare acestui pasaj pe punctul de a se îneca într-o cadă plină cu sirop lipicios, deci iată ce-am găsit la ioan groşan:”te-ai oprit, te-ai întors, ai zâmbit, ai aşteptat să mă apropiu şi-apoi ţi-ai deschis cartea, ai frunzărit două-trei file şi mi-ai citit rar, politicos, vrobind cu o uşoară graseiere: “eu recunosc că tot ce vorbeşti domnia-ta este cât se poate de bine chibzuit şi de bine cumpănit. aş putea să vă-ntreb, dacă vorbele mele nu vă par vără noimă, cine sunteţi şi ce rang poartă preţiosul vostru nume”. sigur, am recunoscut imediat rândurile lui cervantes, dar eu ce puteam să răspund? n-aveam la mine decât câteva cărţulii poliţiste şi două broşuri sentimentale. vrând-nevrând, m-am uitat din nou într-una şi am citit cât am putut eu mai firesc:”baby, i’m the best, dar tu ai făcut din mine o cârpă”. ai izbucnit în râs, ai înţeles că n-am din ce cărţi să vorbesc mai frumos, şi-am rămas aşa, drepţi, privindu-ne curioşi, uşor stânjeniţi”.